ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4254/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4254/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față, constată
următoarele:
Prin
încheierea din data de 20 decembrie 2012 a Curtea de Apel București, secția I penală,
a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu
părăsi localitatea de domiciliu în ceea ce îl privește pe inculpatul C.R.F.
În
considerentele acestei hotărâri s-au reținut următoarele:
La data de 28 iulie 2010 Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Structura Centrală a
dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului C.R.F.,
pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr.
39/2003 (aderare grup criminal organizat), art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5)
C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 288
alin. (1) C. pen., art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art.
85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art.
85 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., toate
cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
În
actul de sesizare a instanței s-a reținut în esență că inculpatul
C.R.F.n în perioada august - septembrie 2009 a aderat și sprijinit grupul criminal
organizat de inculpatul M.R.I. în scopul inducerii în eroare prin mijloace frauduloase
a mai multor persoane juridice; în perioada august - septembrie 2009, în baza aceleiași
rezoluții infracționale, în mod nemijlocit (autor) și cu intenție a înlesnit și
ajutat (complice) în mod repetat la inducerea în eroare a mai multor societăți comerciale,
(SC A. SA Slatina ș.a.) prin preluarea în mod fraudulos, de comenzi de transport
rutier de mărfuri, urmate de valorificarea bunurilor respective și însușirea sumelor
de bani obținute; în cursul anului 2009, în baza aceleiași rezoluții infracționale,
a dat inculpatului U.M.D. fotografia sa tip buletin, în vederea confecționării de
către inculpatul C.M., a cărții de identitate false, pe numele de „R.C.C.",
în 11 august 2009, în baza aceleiași rezoluții
infracționale,
a folosit cartea de identitate falsă, pe numele de „R.C.C." atât la intrarea
cât și la ieșirea din SC A. SA; în data de 11 august 2009, a condus pe drumurile
publice capul tractor marca I. având aplicate numerele de înmatriculare false B-XX-XXX
și în data de 16 septembrie 2009 l-a ajutat pe inculpatul U.M. să conducă capul
tractor având nr. de înmatriculare false B-XX-XXX; în data de 11 august 2009, a
condus pe drumurile publice semiremorca marca K., având aplicate numerele de înmatriculare
false B-XX-XXX și în data de 16 septembrie 2009 l-a ajutat pe inculpatul U.M. să
tracteze semiremorca K. având nr. de înmatriculare false B-XX-XXX.
Prin sentința penală nr. 516 din 01
iulie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) C.
pen. și a art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.R.F.,
la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de aderare la un grup infracțional
organizat, 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii continuate de înșelăciune
cu consecințe deosebit de grave prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C.
pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., a art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a
art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. și a art. 80 C. pen., 2 luni închisoare pentru
săvârșirea complicității la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale
prev. de art. 26 rap. la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1)
lit. a) rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., 1 an închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii continuate de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41
alin. (2) C. pen., a art. 74 alin. (1) lit. a) rap. la art. 76 alin. (1) lit.
e) C. pen. și a art. 80 C. pen., 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii
continuate de tractare pe drumurile publice a unei remorci cu număr fals de înmatriculare,
prev. de art. 85 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 41 alin. (2)
C. pen., a art. 74 alin. (1) lit. a) rap. la art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. și
a art. 80 C. pen.
În
baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C.
pen. s-au contopit pedepsele anterior menționate, inculpatul urmând a executa pedeapsa
cea mai grea de 7 ani închisoare, sporită la 7 ani și 6 luni închisoare.
În
baza art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv
a inculpatului C.R.F.
Ca urmare a apelurilor declarate de inculpații
C.R.F., B.G., U.M.D., M.l.R., C.G.F. și de partea civilă SC A.R.A.V.I.G. SA, cauza
a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 11 august 2011.
Începând cu data de 22 august 2011 și până
la termenul de judecată din 08 noiembrie 2012 Curtea a apreciat că se impune privarea
în continuare de libertate a inculpatului C.R.F., menținând succesiv măsura arestării
preventive în raport de dispozițiile art. 300
2
C. proc. pen. raportat
la art. 160
b
alin. (3) C. proc. pen.
În
toată această perioadă de timp cauza s-a amânat în vederea
obținerii relațiilor de la I.G.P.R. - Centrul de Cooperare Polițienească Internațională
- Biroul Național INTERPOL, cât și pentru citarea
inculpatului
C.G.F. prin Ministerul Justiției, aflat în Penitenciarul Central Macedonia - Nigrita,
Grecia.
Pentru termenul de judecată din 13
decembrie 2012, Ministerul Justiției, Direcția Drept Internațional - Serviciul Cooperare
Judiciară Internațională în Materie Penală, prin adresa nr. 111766/DG/2012 a comunicat
că cererea de comisie asistență judiciară internațională, formulată în Dosarul
nr. 36601/3/2010 având ca obiect comunicarea de acte judiciare inculpatului C.G.F.,
necesită un termen de 50 de zile.
În
acest context, Curtea în raport de dispozițiile Convenției
Europene de Asistență Judiciară în Materie Penală adoptată la Strasbourg la 20
aprilie 1959, cât și față de solicitarea Ministerului Justiției a acordat un nou
termen pentru judecarea apelurilor la data de 14 februarie 2013, în vederea citării
inculpatului C.G.F. la Penitenciarul Central Macedonia - Nigrita, Grecia.
Revenind la măsura arestării preventive
a inculpatului C.R.F., dispusă la data de 06 octombrie 2010, Curtea în majoritate
a constatat că după 2 ani, 7 luni și 14 zile, s-a schimbat temeiul prevăzut de
art. 148 lit. f) C. proc. pen., avut în vedere la luarea acestei măsuri.
Acest argument a avut la bază în primul
rând art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. în care se stipulează: „Orice persoană are dreptul
la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei
sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil,
fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală, îndreptată împotriva
sa".
Or, de la data înregistrării cauzei pe
rolul Curții, la 11 august 2011 și până în prezent, ca urmare a lipsei de procedură
cu inculpatul C.G.F., aflat în Penitenciarul Central Macedonia - Nigrita, Grecia,
inculpatul C.R.F. a manifestat recunoștință și regret față de faptele pentru care
s-a dispus condamnarea sa în primă instanță.
Curtea în majoritate, a apreciat că susținerea
procurorului de ședință în sensul existenței suspiciunii că inculpatul C.R.F., o
odată pus în libertate poate să continue activitatea infracțională, nu este însoțită
de indicii temeinice, în condițiile în care acesta se află la primul conflict cu
legea penală.
În
ceea ce privește criteriile de apreciere a caracterului rezonabil
al arestării preventive, Curtea Europeană în jurisprudența sa (a se vedea hotărârea
din 21 februarie 2008, cauza Mastskus c. Rusiei, hotărârea din 19 februarie 2008,
cauza Yalcin c. Turciei), a statuat următoarele:
În
primul rând, caracterul rezonabil al unei perioade de detenție
nu poate fi apreciat în abstracto, ci de la caz la caz, în funcție de trăsăturile
specifice ale acestuia.
În
al doilea rând, este datoria autorităților judiciare să se
asigure că într-o cauză determinantă, arestarea preventivă nu depășește o perioadă
rezonabilă.
De asemenea în cauza Cenoiu c. României,
hotărârea din 04 octombrie 2010, Curtea Europeană a arătat că „nici complexitatea
cauzei și nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii privită
în ansamblul său care nu corespunde cerinței termenului rezonabil".
Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția
României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004, prevăd că toate persoanele au
dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Deși în C. proc. pen. nu există nici o
dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces desfășurat într-un termen
rezonabil, Curtea a apreciat că una din garanțiile procesuale înscrise în jurisprudența
Curții Europene, este reflectată în dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,
raportat la art. 145 C. proc. pen., respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive
cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
În
consecință, Curtea în majoritate a constatat că sunt incidente
aceste dispoziții în ceea ce-l privește pe inculpatul C.R.F. dispunând astfel înlocuirea
măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara.
În
opinie minoritară, s-a arătat că astfel, cum în mod corect
au fost și concluziile Ministerului Public în cauză există probe și indicii temeinice,
care generează presupunerea rezonabilă că inculpatul C.R.R. a săvârșit faptele reținute
în sarcina sa, așa încât, susținerea contrară vizând acest aspect nu poate fi primită;
în acest context, se evidențiază un probatoriu bogat, administrat împotriva tuturor
inculpaților din speța dedusă judecății (în număr de 7 inculpați), în ambele faze
ale procesului (urmărire penală și cercetare judecătorească), dar se impune a se
avea în vedere și recunoașterea (chiar dacă nuanțată), a unora dintre inculpați.
Temeiurile care au fundamentat luarea -
față și de inculpatul C.R.F. (alături de ceilalți 6 coinculpați) a celei mai grave
măsuri preventive, la data de 6 mai 2010 (M.A.P. nr. 142/UP/2010, emis de T.B.-S.I
pen.), au fost cele prevăzute de dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.; ulterior,
această măsură a fost prelungită și menținută succesiv de către instanțe, care au
reținut - în esență - că aceste temeiuri subzistă și impun în continuare privarea
de libertate a inculpaților.
Art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de
România la data de 20 iunie 1994 stipulează necesitatea existenței unor motive rezonabile
ele a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând
astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.
În
hotărârea Murray v. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau
elementele indispensabile ale rezonabilitătii sale, această bănuială nu putea privită
ca una rezonabilă decât cu condiția ca ea să fie
bazată
pe fapte sau informații, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect și infracțiunea
presupusă. În consecință, nici o privare de libertate
nu se poate baza
pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase
sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării
unei persoane la comiterea unei infracțiuni.
Însă, deși faptele probatorii care ar putea
da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare
pentru a justifica o condamnare (Calejja v. Malta), se constată că prin sentința
penală nr. 516 din 1 iulie 2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală,
inculpatul a fost deja condamnat la o pedeapsă rezultantă (pentru cele 6 fapte reținute)
de 7 ani și 6 luni închisoare, cu executare în regim penitenciar, fiind cert că
această hotărâre nu este definitivă, ea nu poate fi exclusă din apreciere, întrucât
respectiva condamnare nu s-a bazat doar pe indicii, ci pe probe.
În
cauză, în opinie minoritară, s-a constatat faptul că atât
în momentul luării măsurii privative de libertate, cât și pe parcursul acesteia,
indiciile temeinice în sensul art. 68
1
C. proc. pen. ale săvârșirii de
către inculpat a infracțiunii imputate existau și au persistat, ele decurgând din
materialul probator administrat în cauză.
Pe de altă parte, în cauză există situația
prev. de art. 148 lit. f) C.
proc. pen., respectiv inculpatul a comis
fapte pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani închisoare și există probe
certe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În ceea ce privește această ultimă condiție, s-a arătat faptul că aprecierea pericolului
pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă nu
trebuie făcută - evident - prin abstracție de gravitatea faptelor a căror săvârșire
i se impută. Sub acest aspect, existența pericolului poate rezulta, între altele
și din însuși pericolul social al infracțiunii deduse judecății, de reacția publică
la comiterea unei astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare
de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți
ca autori ai unor astfel de fapte.
Drept urmare, cum la stabilirea pericolului
pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului,
ci și date referitoare la faptă, nu de puține ori acestea fiind de natură a crea
în opinia publică un sentiment de insecuritate, faptul că inculpatul nu este cunoscut
cu antecedente penale nu poate justifica reținerea unui grad de pericol social redus,
de natură a permite punerea în libertate a acestuia sub orice formă. Se constată
faptul că activitatea infracțională desfășurată de către inculpat cuprinde mai multe
infracțiuni continuate, inculpatul, cunoscând caracterul ilicit al acțiunilor sale
și cu toate acestea continuând comiterea acestora, ceea ce induce ideea că inculpații
ar fi continuat desfășurarea activității infracționale în situația în care aceasta
nu ar fi fost întreruptă prin privarea lor de libertate.
În prezenta cauză, s-a constatat faptul
că inculpații au conlucrat în desfășurarea activității infracționale, fiecare având
roluri prestabilite neconjuncturale, inculpatul M.R.I., ocupându-se de procurarea
ofertelor de transport de pe site-ul Bursei Transport Mărfuri, inculpatul C.M. -
de contrafacerea cărților de identitate, inculpații U.D.M. și B.G. punând la dispoziție
mijloacele de transport, iar inculpații C.G. și C.R.F. deplasându-se la punctul
de încărcare a mărfii și încărcând marfa. De asemenea, instanța a avut în vedere
vechimea relațiilor dintre participanți, structura infracțională fiind dezvoltată
în timp.
În
concret, s-a considerat că faptele inculpatului prezintă un
grad ridicat de pericol social, avându-se în vedere gradul de implicare al acestuia
în activitatea infracțională dedusă judecății, amploarea ilicitului penal comis,
cuantumul prejudiciului produs sau care s-ar fi putut produce.
De altfel, arestarea inculpatului corespunde
scopului prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se pentru o bună
desfășurare a procesului penal și că aceasta nu a depășit o durată rezonabilă până
la acest moment.
Într-adevăr, potrivit art. 5 parag. 3 din
Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
privarea de libertate nu trebuie să depășească un termen rezonabil. Curtea a menționat
în repetate rânduri că:
„Continuarea încarcerării nu se justifică,
într-o speță concretă, decât dacă indici concreți manifestă o adevărată exigență
a interesului public ce prevalează, în pofida prezumției nevinovăției, asupra regulei
de respectare a libertății individuale" (Neumeister c. Austria).
Persistența motivelor rezonabile de a presupune
că persoana arestată a săvârșit o infracțiune este o condiție sine qua non a legalității
menținerii în detenție, dar nu este suficientă; Curtea trebuie să mai stabilească
dacă și alte motive invocate de autoritățile judecătorești continuă să legitimeze
privarea de libertate. Când ele se dovedesc a fi „pertinente" și „suficiente",
ea verifică în plus dacă autoritățile naționale competente au manifestat o „promtitudine
particulară" la administrarea procesului (Assenov c. Bulgaria).
Începutul perioadei de detenție luată în
considerare de judecătorii de la Strasbourg corespunde momentului reținerii și se
încheie în momentul eliberării. Conform judecătorilor de la Strasbourg, noțiunea
de „termen rezonabil" trebuie să fie interpretată în lumina datelor concrete
ale fiecărui caz și nu trebuie să depindă de un termen maximal fixat in abstracto.
În
speță, este adevărat că inculpatul a fost privat de libertate
începând cu data de 6 mai 2010, însă organele judiciare investite cu soluționarea
prezentei cauze au dat dovadă de diligentă sporită în administrarea probatoriului
necesar justei soluționări a cauzei, dar procedurile sunt îngreunate tocmai de pluralitatea
de fapte și făptuitori, de complexitatea cauzei, neexistând niciun fel de culpă
din partea autorităților.
În raport de elementele arătate anterior
- în opinie minoritară - s-a apreciat că nici o altă măsură preventivă, dispusă
în privința inculpatului C.R.F. nu este aptă să asigure buna desfășurare a procesului
penal astfel că se impune menținerea măsurii arestării preventiv. În termenul legal,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. - Structura
Centrală, a declarat recurs împotriva încheierii din 20 decembrie 2012 a Curții
de Apel București, secția I penală, solicitând revocarea înlocuirii măsurii arestării
preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea și menținerea măsurii
arestării preventive a inculpaților.
Examinând încheierea atacată în raport
de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform
art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție
constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Din actele dosarului se reține că inculpatul,
în perioada august - septembrie 2009, a aderat și sprijinit grupul criminal organizat
de inculpatul M.R.I. în scopul inducerii în eroare prin mijloace frauduloase a mai
multor persoane juridice. Astfel, a preluat în mod fraudulos, comenzi de transport
rutier de mărfuri, urmate de valorificarea bunurilor respective și însușirea sumelor
de bani obținute. Tot în aceeași perioadă, în baza aceleiași rezoluții infracționale,
a dat inculpatului U.M.D. fotografia sa tip buletin, în vederea confecționării de
către inculpatul C.M., a cărții de identitate false, pe numele de
0
„R.C.C.”
folosind această cartea de identitate falsă, atât la intrarea cât și la ieșirea
din SC A. SA. S-a mai reținut că în data de 11 august 2009, a condus pe drumurile
publice capul tractor marca I. având aplicate numerele de înmatriculare false B-XX-XXX
și în data de 16 septembrie 2009 l-a ajutat pe inculpatul U.M. să conducă capul
tractor având numere de înmatriculare false B-XX-XXX. Apoi, în data de 11
august 2009, a condus pe drumurile publice semiremorca marca K., având aplicate
numerele de înmatriculare false B-XX-XXX și în data de 16 septembrie 2009 l-a ajutat
pe inculpatul U.M. să tracteze semiremorca K. având numere de înmatriculare false
B-XX-XXX.
Arestarea preventivă a fost dispusă în
temeiul art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea existenței unor indicii
serioase în sensul vinovăției persoanelor în cauză și a necesității protejării ordinii
publice de prejudiciile cauzate prin infracțiunea de care era acuza inculpatul.
Ulterior, arestarea preventivă a fost menținută
prin sentința penală nr. 516 din 01 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul București,
secția a Il-a penală, prin care inculpatul C.R.F. a fost condamnat la o pedeapsă
rezultantă de 7 ani și 6 luni, și prin încheieri de ședință succesive, de către
Curtea de Apel București.
Înalta Curte, analizând temeiurile care
au stat la baza luării măsurii arestării preventive și având în vedere faptele reținute
în sarcina inculpatului, stadiul procesual în care se află cauza precum și scopul
urmărit
de inculpat în săvârșirea infracțiunii, apreciază că acestea se mențin și în prezent
și impun în continuare privarea de libertate, existând indicii temeinice și suficiente,
în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen., că inculpatul a comis
faptele pentru care a fost cercetat și dedus judecății.
Înlocuirea măsurii arestării preventive
cu altă măsură restrictivă de libertate se poate dispune, astfel cum prevede
art. 139 alin. (1) C. proc. pen., atunci când temeiurile avute în vedere la luarea
măsurii arestării preventive s-au schimbat.
Astfel, în aprecierea subzistenței temeiurilor
care au stat la baza arestării preventive, Înalta Curte va avea în vedere situația
de fapt, gravitatea faptelor, consecințele acestora, gradul de implicare al inculpatului
în ansamblul activităților infracționale desfășurate, precum și stadiul procesual
al cauzei. Atitudinea inculpatului de regret cu privire la faptele săvârșite, nu
justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai puțin restrictivă
de libertate, în contextul în care până în acest moment procesual nu au fost aduse
probe care să determine convingerea instanței că măsura arestării preventive nu
se mai impune. Implicarea inculpatului în activitatea reținută nu a fost conjuncturală,
accidentală, pentru a putea acorda o pondere importantă regretului manifestat de
acesta față de faptele săvârșite în raport de materialul probator existent la dosar
și consecințele produse.
Se constată că atât din punct de vedere
al probatoriului administrat cât și al faptelor reținute în sarcina inculpatului,
fără a afecta prezumția de nevinovăție care subzistă chiar și în cazul intervenției
unei hotărâri judecătorești de condamnare nedefinitivă, nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen. astfel încât să se impună înlocuirea
măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai puțin restrictivă de libertate.
Înalta Curte mai constată că sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat este închisoarea mai mare
de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol
concret pentru ordinea publică, în cauză fiind pronunțată o hotărâre de condamnare
nedefinitivă.
Perioada de detenție scursă până în prezent,
nu poate fi judecată ut singuli doar prin prisma duratei în sine, ci trebuie privită
în contextul procesual, având în vedere natura și gravitatea faptelor reținute în
sarcina inculpatului, modalitatea în care acestea au fost comise, toate acestea
justificând temerea că, pus în libertate, se poate crea în rândul opiniei publice
un sentiment de insecuritate și de neîncredere în activitatea justiției.
Înalta Curte apreciază că raportat la stadiul
procesual și față de natura infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului se impune
menținerea măsurii arestării preventive, măsura obligării de a nu părăsi localitatea
cu
respectarea obligațiilor prevăzute la
art. la art. 145 alin. (1
1
) și alin. (1
2
) C. proc. pen., nefiind
suficientă pentru garantarea bunei desfășurări a procesului penal.
Ca atare, detenția provizorie este licită,
fiind respectate atât exigențele ce decurg din legea internă, cât și cele prevăzute
de art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale, impunându-se menținerea în continuare a acesteia.
Așa fiind, constatând întemeiate criticile
formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite, recursul declarat de Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T- Structura Centrală,
încheierea recurată și rejudecând va menține măsura arestării preventive a inculpatului
C.R.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.LI.C.O.T- Structura Centrală împotriva
încheierii din 20 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată
în Dosarul nr. 36601/3/2010 (2884/2011), privind pe inculpatul C.R.F.
Casează în parte încheierea recurată și,
rejudecând:
Conform art. 300
2
și art. 160
b
alin. (1) și (3) C. proc. pen., menține măsura arestării preventive a inculpatului
C.R.F.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii
recurate, care nu sunt contrare prezentei hotărâri.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu
pentru intimatul inculpat, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului
Justiției.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea
recursului rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27
decembrie 2012.