ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6163/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 12.12.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: anularea deciziei F.G.A. nr. 2076/11.10.2016; obligarea pârâtului la plata sumei de 1.610,35 RON, compusă din: 890 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 13,35 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 și 707 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în Dosarul x/2015

De asemenea, a solicitat obligarea intimatei F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 3472 din 04 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată/precizată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă, în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a sumei de 2.715,34 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 3472 din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată precizate, respectiv anularea Deciziei nr. 2076/11.10.2016 și obligarea intimatului-pârât FGA la plata sumei de 1.610,35 RON, compusă din: 890 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 13,35 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015; 707 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată în esență că cererea sa de plată a fost respinsă de către intimatul-pârât prin Decizia nr. 2076 din 11.10.2016, pe motiv că plățile efectuate către A. au depășit plafonul de 450.000 RON, iar cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă împotriva acestei decizii vizează două aspecte, respectiv: soluționarea de către FGA a cererii de plată prin raportare la dispozițiile de drept material prevăzute de Legea nr. 213/2015, deși raportul juridic de drept substanțial dedus judecății era guvernat de Legea nr. 136/1995; aplicarea greșită de către FGA a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2105, în sensul limitării sumei globale la care este îndreptățit asigurătorul CASCO care s-a subrogat în numele mai multor creditori de asigurare (persoane asigurate).

Susține că prin aplicarea Legii nr. 213/2015 se încalcă principiul neretroactivității legii și sunt discriminați în mod nejustificat asigurătorii CASCO față de ceilalți creditori de asigurări care dețin creanțe singulare.

Invocă nelegalitatea hotărârii atacate, apreciind că a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal, litigiul de față fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015, întrucât raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Astfel, susține că garanția datorată de FGA a existat, în virtutea legii, pe toată durata raportului principal de asigurare, însă ea s-a activat abia la momentul producerii evenimentului asigurat și a intervenirii falimentului societății de asigurări.

De asemenea, precizează că referirea instanței de fond la Decizia nr. 578/2016 a Curții Constituționale nu are nicio relevanță în ceea ce privește identificarea legii substanțiale aplicabile litigiului, întrucât prin aceasta s-a respins ca inadmisibilă sesizarea, motivat de faptul că nu poate fi vorba de retroactivitatea dispozițiilor Legii nr. 213/2015, acestea producând efecte exclusive într-un domeniu temporal de acțiune determinat.

O altă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu greșita aplicare a normelor de drept material cuprinse în art. 4 alin. (1) lit. a), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. I) și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, instanța reținând în mod eronat că recurenta-reclamantă reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat in faliment pentru toate creanțele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilitățile FGA. Cu alte cuvinte, în relația cu FGA, A. vine din poziția fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecția distinctă, reală si efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre acești creditori.

Consideră că din interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, rezultă că atât creanța de asigurare, cât și creditorul de asigurare au fost raportate la un singur element esențial - un contract de asigurare, sens în care invocă și dipozițiile art. 2210 din C. civ.

Precizează că instanța a interpretat eronat și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a aplicat în mod greșit instituția subrogației, limitându-i efectele, fără a exista o dispoziție legală în acest sens.

Recurenta-reclamantă consideră că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanta reținând că reclamanta nu deținea o speranță legitimă de a fi despăgubită de către FGA, deși art. 60 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 stabilește un interes suficient conturat al A. de a beneficia de o despăgubire din partea FGA.

Referitor la obligarea directă a FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a acesteia, arată că potrivit Legii nr. 213/2015, FGA este obligată să analizeze cererea și să o soluționeze într-o singură etapă, raportat la toate documentele justificative atașate, normele aplicabile în materie și condițiile de asigurare din contractul de asigurare și, cum FGA a soluționat cererea de plată și nu a invocat alte motive de respingere decât pretinsa incidență a plafonului de 450.000, este evident că acesta fie a verificat toate celelalte condiții și a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite, fie a renunțat la a invoca orice alte motive de respingere, cererea fiind soluționată pe fond, motiv pentru care apreciază că se impune ca, în urma anulării deciziei FGA nr. 2076/11.10.2016 să dispună obligarea directă a acestuia la plata sumei pretinse prin cererea de plată sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății solicitate.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților: anularea deciziei F.G.A. nr. 2076/11.10.2016; obligarea pârâtului la plata sumei de 1.610,35 RON, compusă din: 890 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco; 13,35 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015 și 707 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în dosarul x/2015, precum și obligarea intimatei F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.

Recurenta-reclamantă a susținut și că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Ca atare, nu se poate vorbi despre existența unei condiții suspensive, care, dacă era în ființă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.

Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015.

Așadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Curtea de Apel București a respins cererea formulată de reclamantă reținând că, din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deține mai multe creanțe, este firesc ca și în procedura administrativă de plată, desfășurată în fața F.G.A., să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispozițiile legale să fie interpretate și aplicate unitar în ceea ce privește tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment.

Înalta Curte constată că o asemenea interpretare este eronată și că sunt nefondate criticile intimatului-pârât, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este greșită, situație în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Ca atare, văzând dispozițiile legale aplicabile și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite în parte acțiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată și va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/15.03.2016.

În mod practic și evident, nu poate fi analizată și admisă cererea de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, așa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât pârâtul nu a analizat cererea de plată pe fondul acesteia, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată și i s-a plătit din disponibilitățile FGA suma de 450000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunța cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorității publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru aprobarea unei astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depășit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiții, singura consecință admisibilă este aceea de obligare a pârâtului la reanalizarea cererii cu luarea în considerare a aspectelor tranșate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței nr. 3472 din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite, în parte, acțiunea formulată de A. S.A. și va anula Decizia nr. 2076/11.10.2016, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților; va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de reclamantă și va respinge în rest acțiunea.

Având în vedere soluția dată cererii de recurs, respectiv admiterea în parte a acțiunii, precum și faptul că la fond pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată și le-a și obținut, Înalta Curte apreciază că global nu se impune acordarea cheltuielilor, motiv pentru care, în temeiul art. 453 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., va respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată din recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinței nr. 3472 din 04 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite, în parte, acțiunea formulată de A. S.A.

Anulează Decizia nr. 2076/11.10.2016, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de reclamantă.

Respinge în rest acțiunea.

Respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată din recurs.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2020.