ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2404/2019

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2404/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 20 decembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, la 23 octombrie 2013, sub număr de dosar x/2013, astfel cum aceasta a fost modificată la 13 martie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții COMUNA CRUCEA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI CRUCEA și PRIMARUL COMUNEI CRUCEA, a solicitat instanței anularea notificării nr. x/29.05.2013 emisă de COMUNA CRUCEA prin PRIMAR, prin care s-a dispus rezilierea Contractului de concesiune pentru pășunat nr. 3070/31.07.2007; anularea notificării nr. x/17.06.2013 emisă de COMUNA CRUCEA prin PRIMAR; rezilierea contractului de concesiune pentru pășunat nr. 3070/31.07.2007 datorată executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către pârât și obligarea pârâților la plata daunelor - interese în cuantum estimat provizoriu la suma de 450.000 RON constând în: prejudiciul efectiv suferit reprezentat de nivelul costurilor suportate de reclamant pentru pregătirea inițială a terenului concesionat în vederea pășunării (lucrările solului, combaterea buruienilor, etc.); contravaloarea profitului nerealizat de reclamant prin raportare la densitatea lucernei pe care ar fi putut să o cultive pe partea din terenul concesionat care a fost folosită de terțe persoane fără drept și numărul de ani pentru care acea însămânțare ar fi putut rodi; contravaloarea profitului nerealizat de reclamant prin raportare la densitatea lucernei cultivate și numărul de ani pentru care însămânțarea ar fi putut rodi pe perioada derulării Contractului de concesiune pentru pășunat nr. 3070/31.07.2007.

Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1581 din 30 mai 2014, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Hârșova.

Judecătoria Hârșova, prin sentința nr. 376 din 23 octombrie 2014, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 2414 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A..

A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâții COMUNA CRUCEA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI CRUCEA și PRIMARUL COMUNEI CRUCEA, dispunându-se anularea Notificărilor nr. x/29.05.2013 și nr. y/17.06.2013 emise de Comuna Crucea și rezilierea contractului de concesiune pentru pășunat nr. 3070/31.07.2007 încheiat între reclamantul A. și pârâtul CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI CRUCEA, din culpa ambelor părți contractante.

A fost respinsă ca nefondată cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata daunelor interese, precum și de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2414 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 662 din 25 octombrie 2017 a fost respins ca nefondat.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, susține, în esență, nelegalitatea deciziei atacate, apreciind că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea art. 22 din C. proc. civ., art. 209 alin. (4) și alin. (6) din C. proc. civ., art. 1, art. 7-8 din Decretul nr. 167/1958, art. 17 din Legea nr. 72/2002, art. 78 alin. (1)

1

- 1

2

din Legea nr. 18/1990, art. 1073 și art. 1082 din C. civ. de la 1864.

Sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 209 alin. (4) și alin. (6) din C. proc. civ. se arată că instanța de apel în mod nelegal a respins criticile cu privire la greșita soluționare a excepției decăderii intimaților din dreptul de a mai formula cerere reconvențională.

Apreciază recurentul că în mod eronat înscrisul înaintat instanței de fond la data de 13.03. 2014 a fost intitulat "cerere modificatoare", dat fiind că prin acesta nu s-au invocat pretenții noi, ci doar s-a procedat la reorganizarea capetelor din cererea introductivă, într-o manieră care trebuia să fie mai inteligibilă pentru instanță. Nefiind invocate pretenții noi, acest înscris are cel mult caracterul unei cereri precizatoare.

Astfel, inexistența unei veritabile cereri modificatoare, determină ca soluția instanței de apel să fie nelegală, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 209 alin. (4) și (6) C. proc. civ.

Tot cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel asupra excepției decăderii intimaților din dreptul de a formula cerere reconvențională, recurentul consideră că au fost încălcate și dispozițiile art. 22 C. proc. civ., deoarece instanța de judecată trebuia să efectueze o verificare propriu-zisă cu privire la natura actului juridic depus, și anume, dacă prin "cererea modificatoare" s-au adus adevărate schimbări petitului inițial sau au fost efectuate simple precizări.

Sub aspectul soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, se apreciază că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1, art. 7-8 din Decretul nr. 167/1958, art. 969 din C. civ. de la 1864 și a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Cu toate că instanța a stabilit în mod corect care este termenul de prescripției aplicabil, respectiv termenul de 3 ani, stabilirea momentului de la care acesta începe să curgă a fost efectuată cu încălcarea normelor legale menționate.

Pentru a stabili în mod legal punctul de plecare al prescripției, instanța de apel trebuia să se raporteze la prevederile contractului de concesiune. Obligația de a nu schimba destinația terenului concesionat este o obligație negativă, pură și simplă, neafectată de o condiție sau termen suspensiv, astfel încât dreptul la acțiune având ca obiect rezilierea contractului de concesiune ca urmare a schimbării destinației terenului concesionat s-a născut în patrimoniul intimaților la data la care creditorul obligației a cunoscut sau trebuia să cunoască neexecutarea obligației. Potrivit dispozițiilor art. 8 din contract, intimații erau obligați să verifice, cel puțin de două ori pe an, modul în care recurentul își îndeplinește obligațiile contractuale, astfel că aceștia ar fi trebuit să cunoască faptul schimbării destinației terenului încă din cursul anului 2007.

Odată ce obligația negativă de a nu schimba destinația terenului a fost încălcată, începe să curgă și termenul de prescripție. A admite contrariul ar reprezenta o prelungire nelegală, sine die, a termenului de prescripție și o eludare a dispozițiilor legale imperative ale Decretului nr. 167/1958.

Argumentația instanței de apel în sensul că pentru stabilirea punctului de la care curge termenul de prescripție nu prezintă relevanță dispozițiile contractuale, contravine vădit dispozițiilor art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece permite ca momentul de la care curge termenul de prescripție să fie prelungit sine die.

De asemenea, considerând că legea părților - art. 8 din contractul de concesiune - nu produce efecte cu privire la curgerea termenului de prescripție, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 969 din C. civ.

În mod eronat s-a trecut și peste împrejurarea că în apărare intimații și-au invocat propria culpă cu privire la neîndeplinirea obligației de a verifica respectarea de către recurentul-reclamant a obligației de a nu modifica destinația terenului concesionat. Or, potrivit adagiului cu valoare de principiu de drept nemo auditur propriam tupitudinem allegans, nimeni nu poate să invoce în apărare propria culpă ori să dobândească foloase uzitând de o asemenea apărare.

Referitor la soluția pronunțată asupra cererii reconvenționale se arată că, în mod nelegal și contrar dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 72/2002, s-a reținut de către instanța de apel că fondul de pășunat se restrânge doar la pășunile create în mod natural. Analiza prevederilor acestui articol relevă contrariul, în sensul că fondul de pășunat include și terenurile asupra cărora au fost realizate intervenții, în vederea producerii de furaje.

În mod greșit s-a reținut prin decizia recurată că pentru soluționarea cauzei nu prezintă relevanță prevederile art. 17 din Legea nr. 72/2002, recurentul indicând dispozițiile art. 8 din contract, prin care se statuează că "prezentul contract se completează cu prevederile Legii nr. 72/2002 și cu cele ale reglementărilor emise de către administrator în scopul aplicării legii sau al ocrotirii fondului de pășuni".

Mai susține recurentul și că, în cauză nu prezintă nicio relevanță dacă terenul este încadrat ca arabil sau pășune, instanța de fond și instanța de apel dând o interpretare greșită probatorului administrat în cauză și prevederilor legale, punând semnul egalității între fondul de pășunat și pășune, în condițiile în care fondul de pășunat include atât pășunile create natural sau artificial, cât și terenurile arabile cultivate cu plante furajere.

Legea conferă posibilitatea ca atunci când terenurile se află într-o stare de degradare, care a condus la pierderea totală sau parțială a capacității de producție, ca asupra acestora să fie efectuate lucrări de ameliorare și amenajare. Din descrierea efectuată cu privire la starea în care se afla terenul la momentul predării acestuia către reclamant rezultă cu evidență că lucrările pe care le-a efectuat sunt lucrări de amenajare și ameliorare și se circumscriu dispozițiilor art. 78 alin. (1)

2

din Legea nr. 18/1991.

Această interpretare se coroborează cu concluziile raportului de expertiză în specialitatea agricolă administrat în fața instanței de fond, din acesta reieșind, în mod clar, caracterul de plantă furajeră a lucernei și că recurentul-reclamant a realizat lucrări de ameliorare a terenului concesionat pentru a putea fi optim producerii de nutreț pentru animale.

Sub un ultim aspect, critică decizia recurată pentru nelegalitate, motivat de împrejurarea că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 1073 și a art. 1082 din C. civ. de la 1864, în mod nelegal fiind respins capătul de cerere privind obligarea intimaților la plata daunelor-interese.

Astfel, întrucât nu se poate reține o culpă a recurentului-reclamant în executarea obligațiilor contractuale, apreciază că se impunea admiterea apelului și obligarea intimaților la plata daunelor-interese, respectiv obligarea acestora la plata sumei de 418.524 RON, astfel cum a fost aceasta stabilită prin raportul de expertiză tehnică agricolă judiciară întocmit de doamna expert B., or instanța de apel a dispus în sens contrar.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 19 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Recurentul-reclamant A. a depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 8 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 22, precum și ale art. 209 alin. (4) și (6) din C. proc. civ. de către instanța de apel, Înalta Curte constată că, deși recurentul a indicat în cererea de recurs numai dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., această critică ar putea fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Critica este însă nefondată.

Astfel, susține recurentul că în mod greșit instanțele de fond nu au dat calificarea corectă cererii modificatoare pe care a formulat-o la data de 13.03.2014, în condițiile în care aceasta ar fi fost doar o cerere "precizatoare și explicatoare". În raport cu conținutul concret al cererii însă, așa cum acesta a fost în mod corect reținut și de instnțele de fond, Înalta Curte constată că prin cererea depusă la data de 13.03.2014, pe lângă reluarea petitelor formulate prin cererea de chemare în judecată, recurentul reclamant a formulat și un capăt de cerere nou, respectiv o cerere de reziliere a contractului de concesiune nr. x din 31.07.2001.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.10.2013 recurentul reclamant solicitase doar anularea notificărilor de reziliere a contractului de concesiune emise de Comuna Crucea prin Primar, cu consecința menținerii acestui contract, cererea de reziliere a contractului pentru motivul neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale de către pârâtul - parte cocontractantă reprezintă în mod evident un petit nou, respectiv o modificare a acțiunii inițiale, așa cum în mod cocret a denumit-o chiar recurentul reclamant.

În consecință, în raport cu capătul de cerere suplimentar formulat și motivele expuse de recurentul reclamant în susținerea acestuia, precum și cu dispozițiile art. 204 din C. proc. civ., ce reglementează în mod expres modificarea cererii de chemare în judecată, cererea depusă de recurentul reclamant la data de 13.03.2014 a fost în mod corect primită ca fiind o cerere modificatoare, nefiind cazul recalificării acesteia, astfel că, din această perspectivă, nu se poate reține vreo încălcare a dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. de către instanța de apel.

De asemenea, și dispozițiile art. 209 alin. (6) din C. proc. civ. au fost corect interpretate și aplicate, câtă vreme prin cererea reconvențională s-a solicitat rezilierea contractului de concesiune nr. x din 31.07.2001 din culpa recurentului reclamant pârât, în evidentă legătură cu solicitarea acestuia din urmă de reziliere a aceluiași contract din culpa intimatului pârât reclamant, formulată prin cererea modificatoare.

Referitor la criticile privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, încadrate de recurent în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că nici acestea nu sunt fondate.

Astfel, în ce privește soluția dată asupra excepției prescripției dreptului de a solicita rezilierea contractului de concesiune, recurentul susține că aceasta ar fi fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 7-8 din Decretul nr. 167/1958, precum și ale art. 969 din C. civ. de la 1864.

Este adevărat că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, iar prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. De asemeea, în mod corect susține recurentul că obligația sa de a nu schimba destinația terenului concesionat este o obligație negativă, pură și simplă, neafectată de o condiție sau termen suspensiv. Ceea ce omite însă recurentul este că, având în vedere caracterul de contract cu executare succesivă a contractului de concesiune, în mod corespunzător, și obligația acestuia de a nu schimba categoria de folosință în care a fost încadrat terenul concesionat este o obligație pe care trebuia să o respecte pe toată durata existenței contractului.

În raport cu sitiația de fapt reținută de instanțele de fond, și care nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, limitată în controlul pe care îl exercită exclusiv la chestiunile de nelegalitate, terenul concesionat era încadrat, potrivit mențiunilor cuprinse în contractul de concesiune, în categoria de folosință "pășuni", iar în urma acțiunilor desfășurate în mod sistematic de recurent, acesta a fost transformat în categoria de folosință "arabil", prin cultivarea cu lucernă la nivelul anului 2011, situație menținută până la nivelul anului 2013.

În consecință, în cauză s-a reținut o "neexecutare a contractului de către reclamantul A. prin schimbarea destinației terenului, neexecutare care, are un caracter continuu".

Pe temeiul acestor considerente, nu sunt corecte susținerile recurentului referitoare la data de început pentru calculul termeneului prescripției, pe care o raportează strict la prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, fără a observa specificul raportului contractual dintre părți. Arată recurnetul că data la care începe cursul prescripției este exclusiv data la care s-a realizat prima intervenție asupra terenului concesionat, însă raportarea la această dată ca unic moment al începerii cursului prescripției era corectă numai dacă acțiunea prin care s-a încălcat obligațua contractuală de "a nu face" se consuma tot la acel moment. Or, nerespectarea obligației de a păstra destinația de pășune a terenului concesionat are un caracter continuu, în contextul unor demersuri constante de pregătire și respectiv cultivare cu lucernă, în cele din urmă, a terenului obiect al contractului de concesiune.

Cât privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, se constată că de fapt critica recurentului este de netemeinicie și nu de nelegalitate. Astfel, ceea ce critică recurentul este greșita nereținere de către instanțele de fond a unei pretinse încălcări de către intimați a obligației contractuale prevăzute în sarcina lor de art. 8, ceea ce ar fi permis acestora să-și invoce propria culpă, cu relevanță din perspectiva începutului termeului de prescripție. Așa cum s-a arăta însă, recursul este o cale extraordinară de atac, limitată exclusiv la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., astfel că hotărârea instanței de apel nu poate fi cenzurată sub aspectul temeiniciei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul invocă și încălcarea dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 72/2002, precum și pe cele ale art. 78 alin. (1)

1

și 1

2

din Legea nr. 18/1991.

În acord cu instanța de apel, și instanța de recurs constată că invocarea dispozițiilor art. 17 din Legea zootehniei nr. 72/2002, care reglementează categoriile de terenuri supuse regimului de exploatare stabilit prin această lege, este lipsită de relevanță în cauză, câtă vreme textul evocat nu are în vedere și terenurile din categoria "pășuni".

Cu privire la invocarea dispozițiilor art. 78 alin. (1)^1 și 1

2

din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Înalta Curte apreciază că și acestea sunt lipsite de relevanță, în raport cu data încheierii contractului de concesiune nr. x din 31.07.2007 și data la care au fost introduse aceste alineate, prin Ordonanța de urgență nr. 34/2013 privind organizarea, administrarea și exploatarea pajiștilor permanente și pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, respectiv ulterior datei încheierii contractului și ulterior datei efectării activităților prin care a fost încălcată obligația de păstrare a terenului concesionat în categoria de folosință în care era încadrat potrivit prevederilor contractuale.

Contrar susținerilor recurentului, nu este lipsit de relevanță în cauză dacă terenul concesionat era încadrat ca teren arabil sau pășune, fiind vorba de categorii de folosință distincte, așa cum erau reglementate prin normele legale în vigoare la data încheierii contractului de concesiune, iar schimbarea categoriei de folosință, pe de-o parte nu putea fi efectuată decât cu respectarea dispozițiilor legale, iar pe de altă parte reprezintă chiar obligația contractuală nerespectată de recurent.

Chiar dacă pe terenul obiect al contractului de concesine recurentul a cultivat plante furajere, aceasta nu înseamnă că nu a schimbat categoria de folosință a terenului, modalitatea de expolatare a unei pășuni fiind în mod evident diferită de cea de exploatare a unui teren arabil.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, nu există nicio dispoziție legală potrivit căreia în fondul de pășunat ar fi incluse atât pășunile cât și terenurile arabile cultivate cu plante furajere, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, conform clasificării legale a categoriilor de folosință a terenurilor (Legea nr. 18/1991 a fondului funciar), "terenurile arabile" reprezintă o categorie distinctă de "pășuni".

Nefondate sunt și criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1073 și art. 1082 din C. civ. de la 1864, cu referire la respingerea capătului de cerere privind obligarea intimaților la plata daunelor interese.

Astfel, s-a reținut în cauză că recurentul a schimbat categoria de folosință a terenului obiect al concesiunii, încălcând astfel obligația contractuală stabilită în sarcina sa de a folosi terenul numai pentru pășunat. Cum pretinsul prejudiciu solicitat de recurent derivă din activitățile prin care acesta a încălcat practic obligația sa contractuală de "a nu face", este evident că în speță nu poate fi reținută o încălcare a textelor de lege invocate, câtă vreme nefiind îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, acestea nici măcar nu sunt incidente.

Așa fiind, în speță nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurentul-reclamant, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 662 din 25 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2019.