ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 22.02.2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 626/2018

HOTĂRÂRE
22.02.2018
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 626/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 626/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 25 mai 2016,

reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. Orașul

Lipova și CN C. SA (devenită CN D. SA) - E. Timișoara, obligarea

subiectului de drept care se va stabili ca fiind administratorul drumului

public la data intervenirii prejudiciului invocat la plata către reclamantă

a sumei de 1.051,77 lei, cu titlu de despăgubiri, precum și a

dobânzii legale aferente debitului de la data introducerii acțiunii

și până la achitarea efectiva și integrală a debitului, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1899 din 07 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Oradea a

fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive,

invocată prin întâmpinare de către pârâta B. Orașul Lipova. A

fost admisă excepția prescripției dreptului material la

acțiune, invocată prin întâmpinare de către pârâta CN C. SA

(devenită CN D. SA) - E. Timișoara. A fost respinsă cererea de

chemare în judecată formulată de către reclamanta SC A. SA în

contradictoriu cu pârâta B. Orașul Lipova, ca fiind introdusă

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A fost

respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către

reclamanta SC A. SA - Sucursala Bihor, în contradictoriu cu pârâta CN C. SA

(devenită CN D. SA) - E. Timișoara, ca fiind prescrisă.

Prin Decizia nr. 815/LP/A din

23 octombrie 2017 a Tribunalului Bihor, secția a ll-a civilă, a fost

admis apelul introdus de apelanta SC A. SA în contradictoriu cu intimatele B.

Orașul Lipova și CN D. SA - E. Timișoara, împotriva

sentinței civile nr. 1899 din 07 martie 2017, pronunțată de

Judecătoria Oradea, pe care a anulat-o în parte și, rejudecând

fondul, a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune, invocată de pârâta CN D. SA - E. Timișoara, a admis

acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu

pârâta CN D. SA - E. Timișoara, pe care a obligat-o la plata sumei de 1.051,77

lei precum și la dobânda legală aferentă debitului de la data

formulării acțiunii, 25 mai 2016 până la achitarea

integrală. A. obligat intimata CN D. SA - E. Timișoara la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 50 lei către apelantă.

Împotriva acestei decizii,

pârâta CN D. SA - E. Timișoara, a declarat recurs.

Prin adresa din 29 ianuarie

2018, Curtea de Apel Oradea a înaintat recursul Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 31 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția

completului din data de 2 februarie 2018 s-a fixat termen de judecată la

22 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției incompetenței sale

materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru

următoarele considerente:

Decizia supusă recursului

a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu

având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de 200.000 lei.

Potrivit primei teze din art.

18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele

pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi șl

până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunțate în cererile (…), precum și în alte cereri

evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30

mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește

efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de

chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc.

civ. care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al

competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel

al admisibilității căii extraordinare de atac, trebuie stabilit

dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de

către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituționalitate

a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind

contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea

fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului ia

recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la

1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art.

18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în

discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de

atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar

include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte,

în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3)

din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte

nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri

evaluabile în bani.

În viziunea Curții

Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată

prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii,

indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o

anumită instanță.

În absența unor

considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului Sa recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

ia justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat

încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție

referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței

(parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în

vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac

a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de

recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul

recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei

Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă

că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano

în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Față de obiectul controlului de

constituționalitate, se constată că această premisă a

fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în

valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Din cele ce preced, se

conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de

către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea

accesului la recurs, indiferent de instanța competentă,

fără a se reține o statuare asupra încălcării

dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin

menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de

soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani,

altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea

competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că

această competență revine Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale

nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte constată

că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ.,

curtea de apel este instanța competentă să soluționeze

recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale

în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până

la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă

instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1

lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența

de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate

de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii

depășește pragul de 200.000 lei.

Pe acest aspect, pe lângă

cele expuse în legătură cu decizia Curții Constituționale,

este de precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat

pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop

legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a

instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel

încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța

sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a

fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi;

dat fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța

supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este

compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea,

în acest sens, hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunțată în

cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, parag. 36-39 și

jurisprudența acolo citată).

Așadar, potrivit

Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea

dreptului de acces la instanță nici măcar în situația în

care accesul la recurs este condiționat de o anumită valoare a

obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul la recurs

este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar la instanța

supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de întrunirea unui

prag valoric.

În ceea ce privește

interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc.

civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și

Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege; 2, recursurile în interesul legii; 3, cererile în

vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de

competență citată rezultă m mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s~a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare ia lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență, pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă

legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca

instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală,

potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în

acest sens, art. 126 afin. (3) din Constituție prevede că acest rol

se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1. C. proc.

civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților

de apel și numai prin excepție competența de soluționare a

recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost

prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o

asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în

favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în

conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă

recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a

fi identificată o instanță competentă pentru

soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun

judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează

art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile

prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „În cazul în care

o pricina nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a

uzanțe/or, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare,

ea va trebui judecata în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere

toate circumstanțele acesteia si ținând seama de cerințele

echității".

După cum s~a arătat

în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil

și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme

privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de

către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea

instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor legale

privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar iară a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile ari 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1

În acest context, sunt

relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform

cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile

prevăzute de legiuitor, curtea de apei soluționează recursul

împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii

atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4)

teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă

consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte

situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare

extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba

despre „situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme,

față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența

de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva

hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bihor revine

instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Oradea,

instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina

competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

Declină competența

de soluționare a recursului formulat de pârâta CN D. SA - E.

Timișoara împotriva Deciziei nr. 815/LP/A din 23 octombrie 2017 a

Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de

Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunțata în

ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2181/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 5180 din 7 iulie 2017, Judecătoria Oradea, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Ruti
ÎCCJ 2018-09-18
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3317/2018
Ședința publică din data de 18 septembrie 2018 Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: 1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, la 21 octombrie 2016, sub dosarul nr. x/2016, recl
ÎCCJ 2018-04-19
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1272/2018
Ședința publică din data de 19 aprilie 2018 Asupra recursului de față: Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3011/2017 pronunțată de Judecătoria Oradea, s-a admis in parte cererea formulata de recl
ÎCCJ 2018-03-20
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 900/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 08 aprilie 2016, pe rolul Judecătoriei Oradea, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Județean Bihor și
ÎCCJ 2018-06-08
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2657/2018
Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20.10.2016, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârât
Sursă