ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 47/2016

Decizia nr. 47/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, reclamanta SC A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. solicitând anularea avizelor de garanție nr. XX și nr. YY înregistrate în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare la data de 26 iunie 2007, să se constate că nu reprezintă o modalitate de publicitate față de terți înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea completatoare depusă în ședința publică la termenul din data de 14 februarie 2011, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a avizelor de garanție indicate în cererea de chemare în judecată, pentru inexistența raportului obligațional care a generat înscrierea acestora precum și pentru nerespectarea art. 13 din Legea nr. 99/1999.

Prin sentința civilă nr. 3614 din 21 martie 2011, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza spre competenta soluționare Tribunalului București, secția comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 01 iunie 2011, sub nr. x/3/2011.

Prin sentința civilă nr. 19643 din 18 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis în parte cererea și a dispus anularea avizelor de garanție reală mobiliară nr. XX și nr. YY, înregistrate de pârâtă în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare la data de 26 iunie 2007, a constatat nulitatea absolută a înscrierilor garanțiilor mobiliare în baza avizelor de garanție nr. XX și nr. YY, a dispus radierea înregistrărilor efectuate și a respins celalalt capăt de cerere ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că la data de 26 iunie 2007, pârâta a procedat la înscrierea a două avize de garanție reală mobiliară: aviz nr. XX prin care se constituia un drept de gaj asupra bunului, descris în formularul de aviz de garanție inițial: „702.609 acțiuni cu o valoare nominala de 2,5 RON deținute de A. în SC C. SA - reprezentând 75,5% din structura capitalului SC C. SA"; și aviz nr. YY prin care se constituia un drept de gaj asupra bunului, descris în formularul de aviz de garanție inițial: „1. gaj asupra pachetului de 75,5% deținute de A. la SC C. SA; 2. gaj asupra întregului fond de comerț al SC C. SA; 3. 10 bilete la ordin emise de A. în favoarea lui B.; 4. 10 bilete la ordin emise de SC C. SA pentru B.".

Prin cele două avize se instituia, de două ori, garanție reală mobiliară asupra aceluiași bun, respectiv „702.609 acțiuni cu o valoare nominală de 2,5 RON deținute de A. în SC C. SA - reprezentând 75,5% din structura capitalului SC C. SA".

Tribunalul a constatat că, din cuprinsul celor două avize de garanție invocate nu rezultă care este raportul obligațional garantat și care este contractul de garanție mobiliară aferent acestei obligații.

Totodată, s-a apreciat că, la momentul la care s-a realizat înscrierea gajului la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, pretinsa creanță a B. împotriva lui A. nu avea caracter cert, nici lichid și nici exigibil. A. nu recunoaște existența unei creanțe, arătând că nu a încheiat cu B. nici un contract, deci nici contractul 61 și adiționalele acestuia 62 și 63 din 16 iunie 2007, convenție a cărei nulitate absolută a fost deja constatată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosar nr. x/3/2007.

S-a mai reținut că niciunul dintre cele două avize de garanție inițială nr. XX și YY nu cuprinde nicio referință cu privire la obligația garantată, la titlul din care emană această obligație, la contractul de garanție mobiliară prin care ia naștere obligația pretinsului creditor la constituirea garanției, practic nu există niciun element de identificare a raporturilor obligaționale dintre reclamantă și pârâtă.

Astfel, dacă avizul nr. XX cuprinde doar o singură garanție, respectiv gajul asupra pachetului de acțiuni, avizul nr. YY prevede două tipuri de garanții constituite de către reclamantă, respectiv gajul asupra pachetului de acțiuni deținut de reclamantă în cadrul capitalului social al SC C. SA și totodată și 10 bilete la ordin neindividualizate în nici un fel, neexistând nicio referință cu privire la data emiterii, seria de identificare, suma stipulate la plată.

De asemenea, tribunalul a constatat că nu rezultă dacă cele două gajuri instituite prin cele două avize de garanție în cauză, de către B. asupra aceluiași pachet de acțiuni reprezintă garanții diferite aferente unor obligații distincte sau o reluare a aceleiași garanții.

Cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea că nu reprezintă o modalitate de publicitate față de terți înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare a gajului asupra pachetului de acțiuni deținut de reclamantă la SC C. SA, tribunalul a considerat că, având în vedere că acesta rezultă implicit din admiterea celorlalte capete de cerere, se impune respingerea sa ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe, precum și a tuturor încheierilor pronunțate în dosar, pârâta B. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 359 din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiate și capetele de cerere privind anularea avizelor de garanție reala mobiliară, constatarea nulității absolute a înscrierilor garanțiilor mobiliare în baza avizelor și radierea înregistrărilor efectuate, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această soluție, curtea a reținut, în esență, că avizul de garanție nu are natura unui act juridic, astfel că nu se poate cere în justiție anularea sa pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate specifice actului juridic civil, eventualele deficiențe privind conținutul său putând fi invocate de partea interesată ca apărări vizând forța probantă a acestuia.

Recursul declarat de reclamanta SC A. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 3723 din 25 noiembrie 2014 și, casând decizia atacată, a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel, cu motivarea că în considerentele deciziei nu se regăsește și analiza apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare, astfel încât nu se poate cunoaște dacă, la pronunțarea soluției, instanța de apel a avut în vedere aceste susțineri.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 758 A din 11 mai 2015 a admis apelul formulat de pârâta B., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiate și capetele de cerere privind anularea avizelor de garanție reală mobiliară, constatarea nulității absolute a înscrisurilor garanțiilor mobiliare în baza avizelor și radierea înregistrărilor efectuate. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că în ceea ce privește natura juridică a avizelor de garanție, nu se poate face confuzie între garanția însăși și avizul de garanție, aspect ce reiese cu claritate din prevederile art. 29 din Titlul 6 al Legii nr. 99/1999, apreciindu-se că avizul de garanție este o formă de publicitate cu efecte în privința asigurării opozabilității față de terți a garanțiilor reale mobiliare, iar această concluzie este confirmată de Regulamentul de Funcționare a Arhivei Electronice (H.G. nr. 802/1999) prin art. 1 alin. (3), precum și art. 7 alin. (2) din același Regulament și art. 49 alin. (2) din titlul 4 al Legii nr. 99/1999.

Prin urmare, s-a apreciat că avizele de garanție nu au natura unor acte juridice ci sunt simple înregistrări, prin preluarea conținutului unor formulare și s-a menționat că acțiunea privește nulitatea avizelor, fără referire la formularul de aviz.

Referitor la susținerea intimatei, în sensul că avizul de garanție produce efecte juridice și, prin urmare, trebuie să fie considerat act juridic, instanța de apel a apreciat că se bazează pe o confuzie și pe o redare eronată a definiției consacrate în doctrină a actului juridic ca „manifestare de voință în sensul de a naște, modifica sau stinge efecte juridice". Definiția cuprinde două aspecte diferite, respectiv manifestarea de voință și scopul acesteia, iar în cazul avizelor de garanție lipsește tocmai manifestarea de voință ce este de natura actului juridic.

S-a mai reținut că persistența confuziei rezultă chiar din argumentele prezentate de intimată, care se referă ea însăși la faptul că avizul de garanție reprezintă „o formalitate" impusă de legiuitor. Scopul primordial al acestei formalități nu este cel identificat de intimată, respectiv obținerea caracterului de titlu executoriu al contractului de garanție, ci, conform art. 29 din Titlul 6 al Legii nr. 99/1999, publicitatea și, pe cale de consecință, opozabilitatea față de terți a garanției.

S-a apreciat ca fiind eronată și susținerea intimatei din cuprinsul recursului, cu privire la care decizia de casare impune instanței de apel a se pronunța, în sensul existenței unui „act juridic", constând în manifestarea de voință de a face publică existența unei garanții reale asupra unui bun, distinct de operațiunea de înscriere denumită, de asemenea, aviz, întrucât dispozițiile legale citate mai sus nu susțin o asemenea afirmație ci, dimpotrivă, delimitează cu claritate noțiunea și efectele avizului de garanție.

Referitor la chestiunile invocate de intimată privind calitatea procesuală a operatorului Arhivei Electronice s-a apreciat că sunt nerelevante în speță, întrucât acțiunea a fost soluționată pe fond în contradictoriu cu pârâta indicată chiar de intimata-reclamantă.

Prin urmare, s-a concluzionat că în mod eronat prima instanță a dispus anularea avizelor de garanție.

În ceea ce privește capetele de cerere vizând nulitatea înscrierilor efectuate în temeiul avizului, precum și radierea înscrierilor, instanța de apel a apreciat că acestea au caracter subsecvent, reclamanta-intimată justificând măsurile solicitate prin nulitatea avizului de garanție, astfel că se impunea, de asemenea, respingerea lor.

De altfel, motivele invocate de reclamantă în susținerea cererii sale au în vedere, în principal, aspecte legate de existența obligației garantate și de validitatea contractelor de garanție, însă aceste chestiuni nu pot fi analizate decât pe calea unor acțiuni distincte având ca obiect fondul raporturilor juridice dintre părți, întrucât Tribunalul nu a fost învestit cu o acțiune având asemenea obiect.

S-a mai reținut că în măsura în care aceste susțineri s-ar dovedi reale și contractul de garanție însuși ar fi anulat printr-o hotărâre irevocabilă, art. 7 lit. h) din Regulamentul de Funcționare a Arhivei Electronice prevede necesitatea unui aviz de nulitate a garanției, o dovadă în plus că legiuitorul nu a înțeles să permită o acțiune în nulitatea avizului de înscriere a garanției.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență că hotărârea instanței de apel s-a dat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 292 C. proc. civ., întrucât susținerea cu privire la lipsa caracterului de act juridic al avizului de garanție reală mobiliara, susținere care a stat la baza motivării admiterii apelului de către instanță de apel, a fost invocată de apelanta pârâtă, B., pentru prima dată în fața instanței de apel.

Susținând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel a dat o interpretare eronată noțiunii de act juridic, reținând, în esență faptul că, înregistrările în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, făcute în baza unor avize de garanție reală mobiliara (instrumentam ce materializează actul juridic civil al înregistrării) nu ar reprezenta acte juridice.

Or, susține recurenta, instanța de apel uită faptul că avizul nu este doar instrumentum ci este înscrisul constatator al manifestării de voință, avizul de garanție este însuși actul juridic de aducere la cunoștința publică a garanției și nicidecum nu este un înscris lipsit de conținut.

În continuarea motivării recurenta a prezentat opiniile sale privind natura juridică a avizului, definiția din dicționarul explicativ al limbii române și întrebări retorice pentru a susține că avizul de garanție reală mobiliară este un act juridic având ca scop asigurarea opozabilității erga omnes a înscrisurilor pe care le conține, respectiv a existenței contractului de garanție mobiliară, fără a se confunda cu acesta.

Recurenta apreciază ca eronată interpretarea instanței de apel referitor la cazul în care „contractul de garanție însuși ar fi anulat printr-o hotărâre irevocabilă, art. 7 lit. h) din Regulamentul de Funcționare a Arhivei Electronice prevede necesitatea unui aviz de nulitate a garanției" ceea ce ar fi în accepțiunea instanței de apel „o dovadă în plus ca legiuitorul nu a înțeles să permită o acțiune în nulitatea avizului de înscriere a garanției."

Faptul că legiuitorul a stipulat o procedură de invalidare a avizului de garanție ca o consecință a nulității contractului de garanție reală mobiliara, consideră recurenta, este doar o reflectare legislativă a principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, dar aceasta nu exclude de plano interpretarea ca avizul de garanție ar fi un act juridic și nici nu exclude că actul juridic subsecvent, avizul de garanție, să fie el însuși susceptibil de anulare pentru motive de nelegalitate proprii, mai ales în condițiile în care legiuitorul a stipulat asemenea condiții de legalitate, nerespectate de avizele deduse judecății, așa cum a reținut în mod corect prima instanță de fond, Tribunalul București.

În concluzie, recurenta consideră că instanța de apel a dat o greșită interpretare însăși noțiunii de act juridic și a făcut o greșită aplicare a acestei noțiuni, raportându-se eronat la dispozițiile H.G. nr. 802/1999.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă B. răspunzând criticilor din cererea de recurs, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

Prin art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. având în vedere faptul că instanța de apel a analizat caracterul de act juridic al avizului de garanție imobiliară, aspect invocat de către pârâtă pentru prima dată în apel.

Critica recurentei nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală întrucât instanța de casare analizând acest aspect, prin decizia de casare a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că „în cauză nu a avut loc încălcarea limitelor cadrului procesual în apel, având în vedere poziția procesuală a acesteia în fața instanței de fond care nu o obliga să formuleze vreo apărare în acest sens."

Nu vor fi reținute nici critice încadrate de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea recurată poate fi modificată când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv recurenta a susținut că instanța de apel a dat o interpretare eronată noțiunii de act juridic și a făcut o greșită aplicare a acestei noțiuni, raportându-se eronat la dispozițiile H.G. nr. 802/1999.

Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv, de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Contrar argumentelor recurentei, avizul de garanție reală mobiliară nu este o manifestare de voință ci reprezintă o înregistrare, astfel cum se arată în mod explicit în art. 7 alin. (2) din Regulamentul de Funcționare a Arhivei Electronice, cu scopul de a aduce la cunoștința publică a garanțiilor constituite, astfel încât orice creditor putând verifica situația bunurilor debitorului, consultând datele înscrise în arhiva cu privire la aceste bunuri sau cu privire la debitul respectiv.

Avizul în sine nu este nici constitutiv nici declarativ de drepturi, ci este doar o certificare a faptului că în arhiva electronică de garanții reale mobiliare a fost înscrisă o garanție reală asupra unui bun.

Pentru a căpăta natura de act juridic avizul de garanție ar trebui să fie expresia manifestării de voință și să producă efecte juridice adică să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturile juridice stabilite între părți, însă așa cum corect a stabilit și instanța de apel avizul de garanție este o formă de publicitate cu efecte în privința asigurării opozabilității față de terți a garanțiilor reale mobiliare, ce nu are natura unui act juridic, ci este o simplă înregistrare, prin preluarea conținutului unor formulare.

Nu va fi reținută nici critica potrivit căreia instanța de apel s-a raportat în mod eronat la dispozițiile H.G. nr. 802/1999, întrucât în analiza naturii juridice a avizului de garanție, instanța de apel pentru o mai bună înțelegere a argumentelor prezentate și a dispozițiilor legale ce atestă cu claritate natura juridică a avizului de garanție, a făcut, în mod corect, trimitere la Regulamentul de Funcționare a Arhivei Electronice, respectiv H.G. nr. 802/1999, care confirmă faptul că avizul de garanție nu este act juridic.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. împotriva deciziei civile nr. 758 A din 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. împotriva deciziei civile nr. 758 A din 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2016.