ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2089/2016

Decizia nr. 2089/2016

Prin Sentința nr. 1403 din 12 noiembrie 2013 a Tribunalului Iași a fost respinsă excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâta SC A. SA, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. Cluj-Napoca, în calitate de lichidator judiciar al SC C. SA și în consecință s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, cu obligarea acesteia la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin încheierea din 21 mai 2013 a Tribunalului Iași, Secția a II-a civilă faliment s-a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2153 din 14 iunie 2006 la F., cerere formulată de lichidatorul judiciar B. Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâții SC C. SA Iași și SC A. SRL și trimiterea spre competentă soluționare a cauzei, Tribunalului Iași, secția a II-a civilă - Faliment.

Prin Decizia nr. 187 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel Iași s-a admis recursul declarat de SC A. SA împotriva Sentinței comerciale nr. 496/S din 20 noiembrie 2007 a Tribunalului Iași și s-a modificat în tot sentința indicată, respingându-se în mod irevocabil cererea formulată de administratorul judiciar D. în contradictoriu cu SC C. SA și SC A. SA, având ca obiect anularea antecontractului de vânzare-cumpărare cu promisiune irevocabilă de vânzare autentificat prin încheierea nr. 2153 din 14 iunie 2006 la F.

În prezenta cauză, excepția autorității lucrului judecat în raport de această decizie a fost respinsă, pe considerentul că cele două acțiuni au temeiuri de drept diferite: prima, s-a întemeiat pe art. 20 lit. b) și art. 79 - 80 din Legea nr. 85/2006, iar cea care face obiectul prezentului litigiu se întemeiază pe art. 948, 949, 953 - 961 și art. 966 C. civ., acțiunea fiind promovată ca urmare a faptului că hotărârea AGEA ce a stat la baza încheierii antecontractului a cărui nulitate se solicită a fost desființată prin Sentința nr. 4 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Iași. Așadar, lipsește tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ.

Totodată, s-a reținut că lichidatorul judiciar nu are un drept propriu la acțiune, ci doar posibilitatea de a introduce acele acțiuni la care fac referire art. 25 și art. 79 - 80 din Legea nr. 85/2006, întrucât el acționează în numele și în folosul debitorului, în scopul reîntregirii patrimoniului acestuia.

Prin Decizia nr. 72 din 2 aprilie 2014 a Curții de Apel Iași s-a admis apelul formulat de B. Cluj-Napoca și s-a dispus anularea în parte a Sentinței nr. 1403/2013, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a păstrat soluția cu privire la excepția autorității lucrului judecat.

În motivare s-a reținut că, atribuțiile lichidatorului prevăzute la art. 25 din Legea nr. 85/2006 nu sunt limitativ prevăzute, ci doar enunțiativ, iar acțiunea sa se întemeiază pe dreptul comun, în numele și folosul debitoarei SC C. SA și nu pe dispozițiile legii speciale.

Această decizie a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3519 din 11 noiembrie 2014 prin care s-a respins recursul pârâtei SC A. SRL Iași, prin administrator judiciar E.

În rejudecare, Tribunalul Iași a pronunțat Sentința nr. 187 din 21 aprilie 2015, prin care a admis acțiunea formulată de B. în calitate de lichidator judiciar al SC C. SA, în contradictoriu cu SC C. SA și SC A. SRL și în consecință, a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare cu promisiune irevocabilă de vânzare încheiat între SC A. SRL în calitate de promitent-cumpărător și SC C. SA, în calitate de promitent-vânzător, autentificat sub nr. 2.152 din 14 iunie 2006, la F.

Considerentele care au stat la baza acestei soluții vizează aplicarea principiului resolute iure dantis rezolvitur ius accipientis, instanța reținând că se impune anularea actului în litigiu, ca fiind subsecvent unei hotărâri AGEA care a aprobat vânzarea de active ale societății și care a fost ulterior anulată, prin Sentința nr. 4 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Iași, soluție menținută irevocabil prin Decizia nr. 1.599 din 13 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a înlăturat apărarea prin care pârâta a invocat buna-credință la încheierea actului, pe motiv că acesta menționează în cuprinsul său necesitatea încheierii sale ca urmare a unor datorii ale vânzătoarei către organele fiscale, precum și datorită faptului că data antecontractului coincide cu data deschiderii procedurii de insolvență a debitoarei SC C. SA.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta SC A. SRL prin administrator special G. și aceeași pârâtă, prin administratorul judiciar H. Iași.

Prin Decizia nr. 596 din 17 decembrie 2015 a Curții de Apel Iași s-a anulat ca netimbrat apelul pârâtei prin administratorul special și s-a respins apelul declarat prin administratorul judiciar.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că, prima instanță a aplicat corect principiul anulării actului subsecvent, constatând că antecontractul în litigiu este nul, ca efect al anulării hotărârii AGEA care a stat la baza încheierii sale.

Totodată, s-a arătat că, prin sentința de anulare a hotărârii AGEA, s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că, pe ordinea de zi a ședinței adunării din 17 octombrie 2005 nu s-a aflat vânzarea de active și nici împuternicirea dată administratorului I. de a semna actele necesare vânzării de active.

S-a respins, ca nefiind relevantă, sub aspectul valabilității Hotărârii AGEA, împrejurarea că apelanta nu a avut calitatea de parte în acțiunea în constatarea nulității hotărârii adunării generale, soluția adoptată constituind un efect al nulității față de terți. Așadar, nu s-a reținut valabilitatea unei convenții încheiate de o persoană juridică, în speță SC C. SA, în lipsa acordului său de a încheia acel act.

Au fost înlăturate apărările întemeiate pe buna-credință a promitentei-cumpărătoare care a invocat faptul că nu a cunoscut viciile hotărârii AGEA și nici situația financiară a promitentei-vânzătoare, pentru motivele reținute și de către prima instanță.

De asemenea, s-a respins ca nefondată susținerea pârâtei conform căreia i s-a îngrădit apelantei dreptul de acces la justiție prin argumentul folosit în considerentele hotărârii, potrivit cu care pârâta SC A. SA este în procedura insolvenței, iar încheierea și finalizarea antecontractului ar presupune plata unei sume considerabile de bani, instanța nefăcând altceva decât să analizeze susținerile făcute de părți cu privire la valoarea activelor promise spre vânzare.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC A. SRL prin administratorul judiciar H. Iași a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea deciziei în parte, admiterea apelului, schimbarea sentinței și, pe fond, respingerea acțiunii.

În memoriul de recurs sunt invocate două motive de nelegalitate a deciziei pronunțate în apel, respectiv încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și necuprinderea motivelor pe care se sprijină decizia, precum și existența unor motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, recurenta susține că a fost aplicat greșit principiul resolute iure dantis rezolvitur ius accipientis, reținându-se eronat că antecontractul de vânzare-cumpărare în litigiu are caracter subsecvent hotărârii AGEA, fără a se înlătura motivat susținerea apelantei-pârâte conform căreia este vorba despre două acte cu natură juridică diferită.

Se mai susține că au fost greșit aplicate dispozițiile legale privind autoritatea lucrului judecat în ceea ce privește efectele hotărârii judecătorești de anulare a hotărârii AGEA în privința apelantei-pârâte, care au caracter relativ, la părțile din acel litigiu.

De asemenea, s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., prin înlăturarea eronată a prezumției de bună-credință a pârâtei, în calitate de promitent-cumpărător, prin referiri la împrejurări străine de domeniul ce trebuia analizat pentru determinarea poziției psihologice a participanților la încheierea unei operațiuni juridice.

Astfel, recurenta susține că stabilirea bunei sale credințe viza nu cunoașterea stării patrimoniale a promitentei-vânzătoare, ci, împrejurările legate de pretinsele neregularități ale adoptării hotărârii AGEA prin care s-a aprobat vânzarea de active ce depășesc valoric limita de ½ din capitalul social.

O ultimă critică vizează încălcarea dreptului de acces la justiție, în acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract translativ de proprietate, prin aceea că, reținându-se în motivarea deciziei din apel că, dată fiind starea de insolvență în care se găsește pârâta, ar fi imposibilă încheierea și finalizarea antecontractului, operațiune ce presupune plata prețului, promitentei-cumpărătoare i se refuză analizarea apărărilor cu privire la îndeplinirea obligației sale de plată a prețului, din acel dosar, a cărui judecată este suspendată.

Prin scriptul intitulat "note de ședință", intimata B., a solicitat respingerea recursului pârâtei, arătând în motivare următoarele:

În ceea ce privește legătura dintre cele două acte deduse judecății, respectiv hotărârea AGEA din data de 17 octombrie 2005 și antecontractul de vânzare-cumpărare din 14 iunie 2006 intimata apreciază că ambele instanțe de fond au constatat în mod legal relația de subsecvență dintre acestea, având în vedere principiul de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens.

Având în vedere că s-a constatat nulitatea absolută parțială a hotărârii AGEA a SC C. SA din data de 17 octombrie 2005 prin Sentința nr. 4 din 23 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/99/2009, respectiv a mențiunilor care au stat la baza încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2.153 din 14 iunie 2006, rezultă că acest antecontract este lipsit de efecte, fiind nul prin anularea actului care a stat la baza semnării sale. Prin urmare, față de împrejurarea că în fapt, nu a existat niciodată acordul valabil al societății pentru încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, acesta e un act juridic nul față de neîndeplinirea condiției de fond a consimțământului.

Cu privire la opozabilitatea anulării hotărârii AGEA din data de 17 octombrie 2005, intimata susține că, prin intermediul principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial este desemnat regula de drept potrivit căreia desființarea actului primar atrage și anularea actului următor, datorită legăturilor lor juridice.

Subsecvența dintre cele două acte se justifică prin aceea că, numai potrivit hotărârii AGEA a fost posibilă semnarea antecontractului.

În ceea ce privește susținerea conform căreia sentința de anularea a hotărârii AGEA nu îi este opozabilă recurentei-pârâte, datorită faptului că nu a avut calitatea de parte în acel dosar s-a arătat faptul că, potrivit legii, hotărârile judecătorești au efecte și față de terți, în sensul opozabilității generale.

Intimata a mai arătat că, în legătură cu criticile recurentei privind modul nelegal în care instanța a analizat buna sa credință, pârâta nu poate susține că nu avea cunoștință de dificultățile financiare și de starea de insolvabilitate a debitoarei C. SA la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare când, actul cuprinde aceste mențiuni.

Referitor la critica potrivit căreia hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât instanța s-a pronunțat în domeniul altei acțiuni, respectiv cea în realizarea contractului prin pronunțarea hotărârii care să țină loc de act autentic, în prezent suspendată, ceea ce echivalează cu o împiedicare a accesului la justiție, intimata susține că, instanța de apel nu a reținut faptul că recurenta, din pricina stării de insolvență în care se află ar fi imposibilitatea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, ci, doar a analizat susținerile părților legate de valoarea activelor promise spre vânzare.

La data de 4 octombrie 2016 recurenta-pârâtă A. SA a depus la dosar un înscris intitulat "motive de recurs de ordine publică" cu privire la care Înalta Curte s-a pronunțat în ședința publică din 22 noiembrie 2016 în sensul calificării ca motive de ordine publică a criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 1200 pct. 4 coroborat cu art. 1202 pct. 2 C. civ., conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenta susține că instanța de apel a ignorat efectele Deciziei nr. 187 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel Iași, prin care s-a dezlegat irevocabil între părți problema de drept privind buna-credință a recurentei, în sensul că, încheierea antecontractului la un moment apropiat deschiderii procedurii insolvenței, precum și chestiunea pretinsei cunoașteri a problemelor financiare ale promitentei-vânzătoare, nu afectează valabilitatea convenției, respectiv nu se poate reține fraudarea intereselor creditorilor.

Cât privește restul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin aceeași încheiere mai sus evocată, Înalta Curte a reținut că acestea reprezintă o reiterare dezvoltată a motivelor inițial invocate prin cererea de recurs.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:

Prin antecontractul de vânzare-cumpărare cu promisiune irevocabilă de vânzare autentificat sub nr. 2153 din 14 iunie 2006 SC C. SA s-a obligat să înstrăineze SC A. SA imobilul în suprafață de 14.910,10 mp, teren și construcții, respectiv întreaga incintă cu împrejmuirile aferente cunoscute sub numele de Fabrica - Secția C. Iași, situate în Iași str. Calea Chișinăului, nr. 2A, pentru suma de 1.109.350 euro. Din cuprinsul încheierii de autentificare rezultă că antecontractul s-a încheiat având la bază hotărârea AGEA din 17 octombrie 2005 care precizează la art. 1 "se aprobă vânzarea de active ale societății pentru plata creanțelor bugetare".

Această hotărâre AGEA a fost ulterior anulată în baza Sentinței nr. 4 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Iași, soluție menținută irevocabil prin Decizia nr. 1.599 din 13 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca efect al anulării acesteia, prin prezenta acțiune, lichidatorul judiciar al SC C. SA, B. Cluj-Napoca a solicitat să se constate nulitatea absolută a antecontractului, pe principiul anulării actului subsecvent.

Nerespectarea cerinței aprobării AGEA pentru înstrăinarea imobilului nu constituie motiv de nulitate a antecontractului de vânzare-cumpărare, aceasta fiind sancționată în principal, cu antrenarea răspunderii administratorilor pentru eventualele daune.

În practica judiciară s-a decis că "lipsa hotărârii adunării generale în situația în care ea trebuia să existe, nu afectează răspunderea societății față de terți pentru obligațiile asumate prin reprezentanții săi, depășirea mandatului legal și convențional putând să atragă numai răspunderea administratorilor cu puteri de reprezentare, față de societatea comercială, ea neconstituind o cauză de nulitate absolută a convențiilor încheiate în aceste condiții de societate cu terții".

Față de terți, valabilitatea actului nu poate fi pusă în discuție decât în situația în care se face dovada că aceștia cunoșteau că valoarea activelor depășesc jumătate din capitalul social, iar administratorii nu au avut aprobarea adunării generale.

Aceasta este o aplicare a principiului securității actelor juridice civile și de protejare a terților care contractează cu bună-credință cu administratorii unei societăți comerciale, aceștia din urmă având reglementată, conform art. 55 alin. (1) și art. 70 alin. (1) din Legea societăților comerciale o plenitudine de competență în reprezentarea societății comerciale.

În raportul SC C. SA cu pârâta SC A. SRL, pentru a putea fi pusă în discuție valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare nu este suficient să se invoce principiul resolute iure dantis rezolvitur ius accipientis deoarece acest principiu nu instituie o cauză de sine-stătătoare de nulitate absolută, (neavând o consacrare legală explicită sau implicită), ci este un efect al nulității actului inițial.

Or, nu s-a invocat existența niciunui motiv de nulitate care să afecteze actul juridic în litigiu.

Potrivit literaturii și practicii judiciare buna-credință are ca punct de plecare supoziția că subiecții raporturilor juridice, în relațiile dintre ei, se comportă onest, sunt sinceri și loiali unul față de altul. Buna-credință este credința achizitorului unui bun imobil că acela de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, fără a exista nici un dubiu. Totodată, buna-credință este prezumată până la proba contrarie, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ.

Teoria proprietarului aparent, ca o aplicație a principiului ocrotirii bunei-credințe constituie o excepție de la principiul că actele juridice de înstrăinare a imobilelor sunt nule absolut dacă se anulează actele precedente, și anume că aceste acte de înstrăinare rămân valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.

Într-o asemenea situație, principiul ocrotirii bunei-credințe își găsește o aplicabilitate practică, dându-se naștere unei prezumții relative, care dă forță juridică raportului juridic respectiv, până la proba contrară.

Această teorie presupune pentru aplicarea sa îndeplinirea următoarelor condiții: a) actul juridic de dobândire să fie cu titlu oneros; b) terțul dobânditor să se fi aflat într-o eroare comună și de neînlăturat cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului; c) terțul dobânditor să fi fost de bună-credință.

Deși Legea nr. 31/1990 nu prevede efectele hotărârii față de terți (hotărârea de anulare a hotărârii AGA), doctrina este constantă în a aprecia că drepturile dobândite de terții de bună-credință în baza hotărârii AGA anulate, se mențin. Anularea hotărârii AGEA echivalează cu inexistența mandatului reprezentantului legal, fiind exclusă incidența principiilor efectelor nulității.

Prin Legea societăților comerciale există o consacrare a teoriei mandatului aparent, caz în care, deși voința mandantului de a fi reprezentat lipsește (mandatarul a depășit împuternicirea ori mandatul a încetat ori nici nu a existat în realitate), terții contractează cu credința scuzabilă și legitimă că mandatarul aparent are putere de reprezentare. Credința legitimă valorează titlu, iar buna-credință a terțului se prezumă potrivit regulilor generale (art. 1890 alin. (2) C. civ.).

Prin urmare, soarta actului îndeplinit cu depășirea puterilor primite se încadrează în teoria mandatului aparent. Menținerea valabilității actului se impune nu numai în aplicarea acestui principiu, dar și în lumina dispozițiilor speciale ale Legii societăților comerciale.

Normele din Legea nr. 31/1990 care consacră legislativ această teorie a jurisprudenței și doctrinei sunt cuprinse în dispozițiile art. 55 care prevăd angajarea societății prin organele sale, afară dacă terții cunoșteau sau trebuiau să cunoască depășirea limitelor acesteia, precum și art. 54 care stabilesc inopozabilitatea neregularităților în numirea reprezentanților, administratorilor sau a altor persoane care fac parte din organele societății, pentru a se sustrage de la obligațiile asumate.

În speță buna-credință a pârâtei la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare al activului este protejată juridic printr-un text de lege cu valoare de principiu în dreptul românesc, și anume art. 1899 C. civ. (buna-credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credință). Se dă expresie regulii actor incumbit probatio consacrată de art. 1169 C. civ. Cu alte cuvinte cel care contestă buna-credință și afirmă reaua-credință trebuie să dovedească cele susținute și să răstoarne astfel, prezumția bunei-credințe.

Nulitatea poate interveni doar dacă societatea ar face dovada că la data încheierii actului pârâta avea cunoștință despre depășirea limitelor mandatului, cât și faptul că valoarea actului depășea jumătate din valoarea activelor contabile ale societății.

Prin urmare, unica împrejurare care interesează în dosar buna-credință a pârâtei (promitent-cumpărător) e aceea dacă societatea cunoștea, la momentul contractării, despre cauza de nulitate care afecta hotărârea, respectiv dacă pârâta s-a întemeiat la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, pe credința legitimă că reprezentantul legal al SC C. SA a fost împuternicit să încheie actul juridic.

O astfel de analiză lipsește cu desăvârșire, întreaga motivare a instanței antamând aspecte irelevante în raport de temeiul și cauza juridică a acțiunii formulate (situația financiară a SC C. SA, datoriile existente către organele fiscale, data deschiderii procedurii insolvenței SC C. SA), așa cum s-a reținut și în Decizia nr. 187 din 7 aprilie 2008 a Curții de Apel Iași, mai sus evocată.

Această cercetare se impune pentru a se stabili dacă prezumția de bună-credință care operează în favoarea pârâtei, în raport de momentul încheierii actului, poate să fie sau nu răsturnată.

În baza considerentelor mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei, cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru administrarea tuturor probelor necesare și utile care să conducă în speță la aflarea adevărului juridic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC A. SRL - prin administrator judiciar H. Iași împotriva Deciziei nr. 596/2015 din 17 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 13 decembrie 2016.

Procesat de GGC - ED