ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 612/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 612/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la dara de 01 iunie 2016 pe rolul

Judecătoriei Brașov, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul B. să se dispună obligarea acestuia din

urmă la plata sumei de 3.133,10 lei, reprezentând costurile de remediere a

avariilor la rețeaua de distribuție a gazelor naturale, conform

devizului de lucrare din 26 ianuarie 2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 12237 din data de 12 decembrie 20J6, Judecătoria

Brașov a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în

contradictoriu cu pârâtul B. și a dispus obligarea acestuia să-i

plătească suma de 3.133,10 lei cu titlu de pretenții, precum

și suma de 224,32 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2027/A

din 27 octombrie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal a admis excepția netimbrării

apelului, invocată din oficiu, și a anulat, ca netimbrat, apelul

declarat de apelantul B., împotriva sentinței civile nr. 12237 din data de

12 decembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Brașov.

Împotriva acestei

decizii, pârâtul B. a declarat recurs, ce a fost înregistrat la Tribunalul

Brașov la data de 4 decembrie 2017.

Prin adresa din

15 ianuarie 2018, Tribunalul Brașov a înaintat recursul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în vederea soluționării

acestuia.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă, la data de 17 ianuarie 2018 și trimis, spre

soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de

filtru nr. 4.

Prin

rezoluția completului din data de 19 ianuarie 2018 s-a fixat termen de

judecată Ia 22 februarie 2018, în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta

Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței

sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru

următoarele considerente:

Decizia

supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în

apel, într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică

de 200.000 lei.

Potrivit primei

teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri

pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a

prezentei legi și până Ia data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt

supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum

și In alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv."

Prin Decizia nr. 369

din 30 mai 2017, publicată în M. Of. Ia data de 20 iulie 2017, Curtea

Constituțională a constatat că sintagma „precum șt în alte

cereri evaluabile în hani în valoare depănă la 1.000.000 lei

inclusiv" cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce

privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,

distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27

C. proc. civ. care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al

competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel

ai admisibilității căii extraordinare de atac, trebuie stabilit

dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte

de Casație și Justiție soluționează

recursurile declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând

cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 Iei inclusiv (litigii

soluționate în primă instanță de către

judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul

controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de

dispoziția legală constatată ca fiind contrară

Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a

fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile

vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei

inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 2/2013.

Curtea

Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric

al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu

asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la

această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului

la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin, (1)

și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din

considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul

nediscriminatoriu ia calea de atac, ce intră în conținutul dreptului

la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs

soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile

art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi

încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează

recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea

Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este

asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste

litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la

o anumită instanță.

În absența

unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții

Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un

proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța

supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea

Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber

la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de

lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior

Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată

în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când

a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din

Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea

jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea

Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a

absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului

la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe

acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în

competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație

și justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa

că nu toate recursurile intră de plano în competența de

soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de obiectul controlului de constituționalitate, se

constată că această premisă a fost acceptată chiar în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv.

Din cele ce

preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat

de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea

accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, tară a

se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces

echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului

valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului

în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile

după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în

stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în

litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000

iei inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că

această competență revine Înaltei Curți de Casație

și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr.

369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte

constată că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C.

proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să

soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în

bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate

în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art.

94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine

competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor

pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului

cererii depășește pragul de 200.000 Iei.

Pe acest aspect,

pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curții

Constituționale, este de precizat că, potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin

care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație

are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării

excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică

importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un

tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție,

chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a

aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl

îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de

casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de

soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens,

hotărârea din 19 decembrie 1997

pronunțată

în cauza Emaila Gomez de la Torre contra Spaniei, paragraf, 36 -39 și

jurisprudența acolo citată).

Așadar,

potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre

nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în

situația în care accesul ia recurs este condiționat de o anumită

valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul

la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar ia

instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de

întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce

privește interpretarea și aplicarea în cauză a

dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta

Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile

declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în

interesul legii; 3, cererile în vederea pronunțării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice

alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art.

97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și

Justiție, ca regulă, competența de soluționare a

recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de ape! și

numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor

împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O asemenea formulare

de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. I,

precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art.

97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de

drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă

nouă de

competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine

prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de

competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această

normă nu conține o formulare de principiu în sensul că. Înalta

Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres

în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul

ai* fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de

drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îi urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală,

potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Ciute are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența

de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la

această premisă, demonstrată prin cete ce preced, se

constată ca nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei

Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă

parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu

nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în

conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă

recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea,

se impune a fi identificată o instanță competentă pentru

soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun

judecător nu poate refuza să

judece

pe motiv că legea nu prevede, este necesară sau

incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În

acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor; iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității".

După

cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele

dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de

aplicare a acestora.

În

absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru

soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor

pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi

identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la

analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În

acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C.

proc. civ., conform cărora, în cazurile anume prevăzute de lege,

recursul se soluționează de către instanța ierarhic

superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe

acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel

soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un

tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,

astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin.

(3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se

impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare".

În

aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C.

proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către

Tribunalul Brașov revine instanței ierarhic superioare, respectiv

Curții de Apel Brașov, instanță în favoarea căreia Înalta

Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând

și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de pârâtul B.

împotriva Deciziei nr. 2027/A din 27 octombrie 2017 a Tribunalului Brașov,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în

favoarea Curții de Apei Brașov.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2018.