ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 114/2011

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința penală nr. 521 din 08 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 345/122/2009, inculpatul P.A.A. a fost condamnat, în baza art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și completată cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 modificată și completată și art. 37 lit. a) C. pen., la o pedeapsă de 2 (doi) ani si 6 (sase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de mare risc (heroină) în vederea consumului propriu.

În baza art. 39 alin. (2) C. pen., a contopit pedeapsa de 2 (doi) ani și 8 (opt) luni închisoare aplicată în cauză, cu restul rămas neexecutat de 3 (trei) ani și 9 (nouă) luni închisoare din pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1511 din 06 decembrie 2006 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 1628 din 26 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 (trei) ani și 9 (nouă) luni închisoare. În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 92 D/P/2007 din 26 februarie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Giurgiu, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului P.A.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 modificată și completată, cu aplicarea art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 modificată și completată și art. 37 lit. a) C. pen. Din materialul probator administrat în cauză tribunalul a reținut că, pe data de 19 septembrie 2007, cu ocazia unui control efectuat în camera B 306 a Penitenciarului Giurgiu, camera unde era deținut inculpatul P.A.A., împreună cu alți deținuți printre care și A.P., cadrele penitenciarului l-au depistat pe deținutul A.P.

injectându-și în venă o substanță necunoscută. Cu ocazia percheziției efectuate asupra inculpatului P.K.A. s-a găsit asupra acestuia o substanță de culoare bej, ascunsă într-un buzunar al pantalonului, substanță care în urma testării s-a dovedit a fi heroină. Inculpatul a recunoscut împrejurarea deținerii bilei de heroină, declarație ce se coroborează cu declarațiile martorilor B.I., S.G., A.P. și S.I. Cu privire la scopul deținerii heroinei inculpatul a avut o poziție oscilantă. Deși inculpatul a avut o poziție oscilantă sub acest din urmă aspect, tribunalul a reținut că probele administrate în cauză pe parcursul procesului penal conduc fără nici un dubiu la reținerea vinovăției acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de deținere de droguri de mare risc în vederea consumului propriu.

Prin urmare, fapta pentru săvârșirea căreia inculpatul a fost trimis în judecată există și a fost comisă de către acesta, probele administrate în cauză înlăturând prezumția de nevinovăție instituită prin art. 52 C. proc. pen. La individualizarea judiciară a pedepsei tribunalul a avut în vedere criteriile stabilite prin art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social ridicat al faptei comise de inculpat, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, în raport de care a apreciat că reeducarea inculpatului nu se poate realiza decât prin aplicarea unei pedepse privative de libertate orientată spre minimul special prevăzut de lege, la stabilirea cuantumului ținându-se cont și de atitudinea parțial sinceră a inculpatului în cursul procesului penal, dar și de vârsta acestuia.

Întrucât inculpatul a comis fapta dedusă judecații în timp ce se afla în executarea unei pedepse privative de libertate, tribunalul a făcut aplicarea art. 39 alin. (2) C. pen. Împotriva hotărârii primei instanțe inculpatul a declarat apel, prin avocat susținând că fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen. Apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 190 din 08 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. În motivarea deciziei instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză conduc, fără nici un dubiu, la concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță.

Nu poate fi reținut punctul de vedere al inculpatului referitor la lipsa pericolului social al faptei de a deține droguri în penitenciar, în scopul consumului propriu, astfel că nu se justifică achitarea acestuia și aplicarea art. 18 1 C. pen. Pedeapsa aplicată inculpatului a fost în mod judicios individualizată, atât ca întindere cât și ca mod de executare. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul P.A.A. a declarat recurs, întemeiat pe cazul de casare conceptualizat prin art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Inculpatul a susținut că fapta săvârșită nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, motiv pentru care se impune aplicarea art. 10 lit. b) 1 C. proc. pen. Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Cazul de casare invocat de către inculpat prin avocat implică doua cerințe, pentru a putea fi reținut, respectiv să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor și această eroare să fie gravă.

O eroare în stabilirea faptelor se poate produce din mai multe cauze, în primul rând din lipsa de rol activ al instanței de fond de administrare toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Întrucât pentru completarea probelor există calea de atac a apelului, de principiu, această lipsă în administrarea tuturor probelor necesare nu ar trebui să fie un criteriu pentru a determina eroarea gravă de fapt în recurs, cu atât mai mult cu cât, în cazul în care se reclamă o asemenea omisiune, există cazul de casare prevăzut la pct. 10, cu referire la omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor cereri esențiale pentru părți, printre care pot fi și cererile de administrare a unor probe sau indicarea unor apărări esențiale.

Prima instanța a administrat probele și a constatat că fapta există, că aceasta este săvârșită cu vinovăție și în cauză nu se constată niciun caz în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. Prin urmare, respingând apelul sub aspectul acestor critici și menținând hotărârea primei instanțe, instanța de apel a pronunțat o hotărâre temeinică, nesupusă cazului de casare invocat de către inculpat, întrucât nu se poate susține că instanța de fond a reținut că există probe de vinovăție și acestea nu există la dosar. În fine, cu referire la critica referitoare la lipsa pericolului social al faptei, constatarea săvârșirii unei infracțiuni are drept consecință inevitabilitatea angajării răspunderii penale numai dacă nu există vreo cauză de înlăturare a acesteia.

Pe de altă parte, însuși legiuitorul poate considera, la un moment dat, că este posibilă și rațională înlocuirea răspunderii penale cu o altă formă de răspundere juridică, dacă prin aceasta se realizează mai eficient scopurile urmărite prin constrângerea penală pentru restabilirea ordinii de drept. Or, prima instanța a apreciat judicios că fapta inculpatului prezintă un pericol social extrem de ridicat. Prin urmare, respingând apelul sub aspectul acestei critici, respectiv reținând că nu poate fi reținut punctul de vedere al inculpatului în sensul că fapta sa de a deține droguri în penitenciar, în scopul consumului propriu, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și, în consecință, nu este justificată achitarea sa și aplicarea art. 181 C. pen., instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, nesupusă cazului de casare invocat de către recurentul-inculpat prin avocat.

Rezultă așadar că recursul declarat de inculpat este nefondat sub aspectul acestor critici. Examinând cauza în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, neafectată de niciuna dintre erorile jurisdicționale și greșelile procedurale care fac obiectul cazurilor de casare ce se iau întotdeauna în considerare din oficiu. Totodată, nici alte cazuri de casare susceptibile a fi invocate din oficiu nu se constată. În consecință, pentru motivele expuse, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.A.A. împotriva deciziei penale nr. 190 din 08 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.A.A. împotriva deciziei penale nr. 190 din 8 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 ianuarie 2011.