ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2070/2010

Asupra recursului de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 25/PI din 11 februarie 2010 Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins plângerea formulată de petentul l.I., împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea din 19 ianuarie 2010 și 26 noiembrie 2009. În baza art. 192 C. proc. pen. a obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare în folosul statului. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Prin rezoluția din 26 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale față de l.I., avocat în cadrul Baroului Timiș, sub aspectul comiterii infracțiunilor prev. și ped.

de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen. Pentru a dispune această rezoluție, parchetul a reținut următoarele: În ședința publică din 19 noiembrie 2008, în Dosar nr. 4979/111/2008, având ca obiect recursul penal declarat de inculpatul G.l.

împotriva încheierii penale nr. 32 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei Oradea, prin care s-a luat măsura arestării preventive în lipsa inculpatului, s-a prezentat avocatul lordache Ionel, care a invocat cinci cereri de recuzare, excepția nelegalei citări a inculpatului recurent, lipsa calității procesuale a inculpatului G.l., o excepție de neconstituționalitate, pentru ca pe urmă să depună un înscris olograf din care rezulta că inculpatul recurent „nu i-a dat mandat domnului avocat să-l reprezinte nici în Dosarul nr. 9328/271/2008 al Judecătoriei Oradea" în care s-a emis mandatul de arestare în lipsă și „nici în Dosarul nr. 4979/111/2008 al Tribunalului Bihor". Instanța nu a luat în considerare înscrisul depus de avocatul l.I., lipsindu-l de eficacitate pe considerentul că nu există certitudinea provenienței și nu există o minimă dovadă că emană de la titular, spre a expune certa voință a inculpatului G.l.

Față de înlăturarea înscrisului de reziliere, avocatul lordache Ionel a solicitat a se lua act de voința sa în sensul că „nu mai are calitatea de reprezentant al recurentului și a face cuvenitele verificări". S-a apreciat de către instanță că revocarea unilaterală a contractului de asistență judiciară este o dovadă a exercitării abuzive a drepturilor procesuale pentru care s-a aplicat amenda de 10 milioane lei și pentru că demersurile acestuia au fost interpretate că tind la tergiversarea soluționării cauzei, încheierea să fie remisă Parchetului, cu mențiunea examinării conduitei apărătorului inculpatului. Sesizarea înaintată de Tribunalul Bihor a vizat strict examinarea conduitei avocatului l.I., care fără a fi solicitat personal sau telefonic de o terță persoană, a părăsit sala de judecată și în momentul ulterior a prezentat înscrisul olograf de la inculpat.

Anexat sesizării, a fost trimisă și transcrierea înregistrării ședinței de judecată în Dosarul nr. 4979/111/2008 la filele 6, 7 fiind expuse discuțiile dintre făptuitor și președintele instanței din care reieșea că avocatul, în timpul dezbaterilor, a părăsit sala de judecată sub pretextul comunicării cu terțe persoane care îl transportau cu mașina, iar consecutiv acestui moment s-a reîntors în sală, a adus la cunoștința instanței conținutul înscrisului aflat în posesia sa după care l-a depus la dosarul cauzei, iar apoi a explicat că nu mai are calitatea de avocat și „s-a uzat de el pentru că nu s-au respins toate excepțiile". Imediat apărătorul inculpatului recurent și-a exprimat voința în sensul revocării unilaterale a contractului de asistență juridică (f. 9 din transcript).

În data de 20 noiembrie 2008 D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, în Dosarul de urmărire nr. 60/P/2006, a procedat la audierea martorei G.S.A. în strictă legătură cu solicitarea fostului ei soț G.l. de a-i angaja apărător în dosarul instanței în care se judeca propunerea de arestare în lipsă a acestui inculpat. Cu acest prilej s-a arătat înscrisul olograf prin care se neagă de G.l. angajarea ca apărător a avocatului l.I., martora arătând că recunoaște scrisul și semnătura ca fiind ale lui G.l., dar că, fostul ei soț, nu i-a cerut să îi angajeze un avocat. S-a mai arătat în declarația acestei martore că, deși s-a întâlnit la cererea avocatului l.I. cu acesta, a refuzat semnarea unui contract de asistență juridică și delegației de reprezentare totodată menționând că nu a participat la ședințele în care s-a judecat arestarea lui G.l.

și nici nu a fost în clădirea instanței cu aceste ocazii. Din declarația făptuitorului a rezultat că acesta a angajat reprezentarea inculpatului G.l. la urmărirea penală desfășurată asumându-și obligațiile de diligentă care decurg din angajarea sa în limitele legale ale prerogativelor ce-i sunt conferite, atât de procedura penală cât și de Legea nr. 51/1995. A construit apărarea și protejarea drepturilor clientului său cu respectarea supremației interesului acestuia fără a pătrunde în sfera ilicitului penal, neputându-se reține săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen.

Infracțiunea de fals în declarații constă în „declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități, în vederea producerii unei consecințe juridice", iar infracțiunea de favorizarea infractorului presupune: „ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei". Pentru existența infracțiunii de fals în declarații, care face parte din categoria infracțiunilor de fals propriu - zis, trebuie privită ca o alterare a adevărului ce operează asupra unei entități și care dobândește însușiri legale probatorii prin trecerea declarațiilor într-un înscris oficial întocmit de organul competent, ceea ce reprezintă produsul infracțiunii.

Urmarea imediată a acestei infracțiuni este starea de pericol produsă de declarațiile necorespunzătoare care a devenit mijloc de probă contrar adevărului. În cauză, înscrisul la care se referă sesizarea instanței nu este un mijloc de probă ci este o cerere a cărei temeinicie și veridicitate pot fi verificate de instanța suverană asupra cauzei pendinte, care are drept de reacție în consecință prin admiterea sau respingerea cererii. Totodată, nu poate fi ignorat faptul că cererile și afirmațiile făcute de avocat în considerarea calității sale de apărător al unei părți procesuale, nu poate fi expus cu atâta ușurință răspunderii penale pentru susținerile făcute cât timp ele sunt protejate de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 51/1995.

Mai mult, verificările întreprinse în cauză de către procurorii D.N.A. lasă să se înțeleagă că acel înscris de care a uzat făptuitorul emana de la titularul actului, clientul avocatului l.I. Trebuie însă luat în seamă că și instanța de judecată a verificat prin propriile-i simțuri dacă pe coridoarele sau în sala de dezbateri existau alte persoane care i-ar fi putut transmite acel înscris făptuitorului, posibilitate ce a fost exclusă deoarece în incinta instituției, în afara completului, a făptuitorului și a jandarmului aprod, mai fusese prezentă doar o altă persoană de sex feminin care încerca să comercializeze ambulant produse cosmetice și care nu putea să aibă legătură nici cu cauza judecată și nici cu apărătorul inculpatului.

Discutabil poate fi doar momentul în care făptuitorul l.I. a făcut uz de cererea de încunoștințare a instanței formulată de către inculpatul G.l. prin care comunica denunțarea serviciilor avocațiale ale făptuitorului și care în finalul dezbaterilor a fost întărită de consimțământul făptuitorului, care în mod expres a afirmat în fața instanței că înțelege să se abțină de reprezentarea și asistarea clientului său folosind expresia „eu înțeleg să-l revoc" făcând referire la revocarea unilaterală a contractului de asistență juridică.

Această manifestare de voință a făptuitorului are relevanță strict cu privire la obligațiile impuse de către Legea nr. 51/1995 în care se prevede că „în orice caz de încetare a mandatului, avocatul are obligația să ia în timp util și în mod rezonabil măsuri potrivite pentru apărarea intereselor clientului cum ar fi: notificarea acestuia, acordarea unui timp suficient clientului pentru a-și angaja un alt avocat, predarea documentelor și a bunurilor la care clientul este îndreptățit și înștiințarea organelor judiciare". În respectarea acestor obligații, în măsura în care înaintea dezbaterilor avocatul cunoștea manifestarea de voință a clientului său, atunci această faptă poate atrage după sine cercetarea, dar, și în acest caz, doar disciplinară și nicidecum urmărirea lui penală.

Bineînțeles că aceste obligații trebuie coroborate cu elementele de circumstanțiere a cadrului procesual specific măsurilor preventive supuse controlului jurisdicțional al instanței în calea de atac a recursului și se impunea ca în acest cadru de examinare să se stabilească dacă aceste manifestări pot zădărnici sau îngreuna urmărirea penală ori judecarea inculpatului pentru întregirea elementelor constitutive ale infracțiunii de favorizare. Nu s-a putut ignora similitudinea poziției oricărui avocat în raport cu clientul său, cu calitate procesuală de subiect activ al unei infracțiuni (făptuitor, învinuit, inculpat), însă trebuie să primeze elementele de distingere a persoanelor care nu au calități deosebite profesionale, deci au un comportament generic în raport de apărătorul unui învinuit sau inculpat pentru care se nasc obligații contractuale de diligentă supreme și speciale în raport cu cele obișnuite ale unei persoane care solidarizează cu fapta unui infractor.

O confuziune între aceste două raporturi distincte nu numai că aduce prejudicii persoanei avocatului dar încalcă în mod flagrant toate garanțiile conferite de Legea nr. 51/1995 privind statutul și profesia de avocat. Raportând aceste enunțuri doctrinare la obiectul cauzei în care făptuitorul l.I. a pus în imposibilitate instanța să se pronunțe asupra recursului penal declarat de către clientul său în faza de urmărire penală, fapta acestuia, în mod vădit, nu este de natură a realiza conținutul constitutiv al infracțiunii de favorizare a infractorului pe simplul considerent că acțiunea lui de invocare de excepții multiple și în final renunțarea la contractul de asistență judiciară, nu a realizat urmarea specifică infracțiunii de favorizare și anume prelungirea termenului de efectuare a urmăririi penale ori împiedicarea în totul sau în parte, a urmăririi penale de către organul competent care în situația dată este D.N.A.

- Serviciul Teritorial Oradea și nicidecum Tribunalul Bihor chemat prin recursul inculpatului să exercite controlul judiciar. Urmărirea penală a fost tergiversată urmare renunțării de către făptuitor la asistarea clientului pe durata mandatului de arestare preventivă emis pe numele inculpatului G.l., cercetat în lipsă și pentru dezbaterea recursului declarat de inculpat, acesta fiind soluționat în 24 ore, cu asigurarea unui apărător pentru inculpatul arestat. Nu s-a putut ignora realitatea acestor fapte care stau drept dovadă că urmărirea penală a cauzei inculpatului G.l. a fost realizată într-un termen rezonabil, fără a exista efecte specifice infracțiunii de favorizare și anume: dificultăți în terminarea urmăririi penale ori imposibilitatea închiderii acestei faze procesual - penale pe considerentul invocării de excepții sau renunțării de către apărător la asistarea inculpatului.

Parchetul a apreciat că aceste considerente sunt în concordanță cu normele Legii nr. 51/1995 (art. 7, 8, 10, 114 și 139), care edictează principiul independenței avocatului și respectarea intereselor clientului său și cu noțiunea de impunitate specială profesională a avocatului pentru susținerile făcute oral sau în scris în fața instanței de judecată sau altor organe cu putere de jurisdicție, cât timp ele sunt strâns legate de apărarea clientului și necesare stabilirii adevărului judiciar în cauză. Deoarece infracțiunile de fals în declarații și favorizarea infractorului nu își regăsesc elementele constitutive în starea de fapt reținută în cauză, lipsind latura obiectivă și subiectivă a infracțiunilor reclamate s-a constatat incidența dispozițiilor art. 10 lit. b) și d) C. proc.

pen. Prin rezoluția din 19 ianuarie 2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus admiterea în parte a plângerii petentului l.I. împotriva soluției dată în Dosar nr. 375/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunile prev. și ped. de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen. și înlăturarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 12 C. proc. pen. Pentru a dispune o astfel de rezoluție, parchetul a reținut următoarele: La data de 25 noiembrie 2008, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost înregistrată sesizarea Tribunalului Bihor prin care s-a solicitat cercetarea împrejurărilor în care avocatul l.I.

în Dosarul nr. 4979/111/2008 al Tribunalului Bihor, în reprezentarea inculpatului G.l., urmărit penal de D.N.A., serviciul Teritorial Oradea, a depus o cerere de reziliere a contractului de asistență judiciară despre care a susținut că i-a parvenit prin intermediul unei doamne, afirmație pe care instanța a reținut-o ca fiind neadevărată și așezată în contextul procesual dat, s-a apreciat că această manifestare a fost făcută sub aparența unui act specific planului de apărare al clientului, dar în scopul procesului penal și implicita favorizare a inculpatului G.l. Pentru aceste motive, prin acea sesizare, s-a solicitat efectuarea urmăririi penale față de petentul lordache Ionel sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în declarații și favorizarea infractorului, prev. și ped.

de art. 292 C. pen. și art. 264 alin. (1) C. pen. S-a constatat că motivarea în fapt și în drept a rezoluției privind pe petent este judicioasă și în concordanță cu normele care guvernează profesia de avocat, norme reglementate prin Legea nr. 51/1995 și în mod legal s-a reținut că petentul nu se face vinovat de săvârșirea celor două infracțiuni pentru care s-a efectuat urmărirea penală în cauză, cu simpla mențiune că, într-adevăr, faptele penale reclamate, neexistând în materialitatea lor, iar pe de altă parte având în vedere aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 C. proc. pen., în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori exercitarea acesteia.

Întrucât față de făptuitorul petent l.I. nu s-a început urmărirea penală, pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen. și nici nu s-a dat ca urmare a acestui fapt soluție de clasare ori de scoatere de sub urmărire penală, în mod nelegal a fost sesizat Baroul Timiș pentru a aprecia dacă faptele reclamate constituie sau nu abateri disciplinare prin prisma Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat. Împotriva acestor rezoluții, în termenul prevăzut de lege, petentul l.I. a formulat plângere solicitând instanței admiterea acesteia și prin sentință, desființarea în parte a rezoluției din 19 ianuarie 2010, desființarea în parte a rezoluției din 26 noiembrie 2009, inclusiv motivația acesteia astfel: realizând că s-au schimbat temeiurile reținute cumulativ din art. 10 lit. b) și d) C. proc.

pen. în art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., corelativ a fost înlăturată aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 12 C. proc. pen., eliminarea etichetării de „făptuitor" din citație și din conținutul ambelor rezoluții atacate, eliminarea mențiunii din rezoluția din 26 noiembrie 2009 că soluția se comunică cu Baroul de Avocați al Județului Timiș (punându-se în acord și în deplină corespondență cu rezoluția din 19 ianuarie 2010) și totodată a se pune de acord și în deplină corespondență rezoluția din 19 ianuarie 2010 și rezoluția din 26 noiembrie 2009 în ceea ce privește conținut, motivare, soluții, atât cu eliminările cât și cu completările de rigoare. În fapt, a arătat că prin rezoluția din 19 ianuarie 2010, Procurorul General V.M.

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus următoarele: „Admiterea în parte ca întemeiată a plângerii petentului lordache Ionel împotriva soluției dată în Dosar nr. 375/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunile prev. și ped. de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen. și înlăturarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 12 C. proc. pen. Soluția se comunică petentului." Această soluție, deși parțial favorabilă, a învederat că nu desființează expres și în parte rezoluția din 26 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Dosar nr. 375/P/2008, ci doar se limitează la soluția conținută în acest act procedural/procesual și nici nu prevede dispoziția de a se comunica noua soluție și cu Baroul de Avocați al Județului Timiș.

În drept a invocat prevederile art. 278 1 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Verificând rezoluțiile, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, instanța a reținut următoarele: Dispozițiile art. 278 1 reprezintă posibilitatea celui interesat de a ataca actul procurorului urmărind, după caz, începerea sau redeschiderea urmăririi penale ori desființarea actului și reținerea spre judecare a cauzei. De asemenea, cel față de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală cu păstrarea soluției de netrimitere în judecată, poate cere instanței schimbarea temeiului acesteia. S-a considerat că în această ultimă ipoteză, instanța nu poate proceda la reținerea cauzei spre judecare, chiar dacă probele existente la dosar ar fi suficiente pentru aceasta.

Astfel, plângerea prev. de art. 278 1 C. proc. pen. reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal „non reformatio in pejus". Soluția pronunțată cu prilejul judecării plângerii poate duce la agravarea situației celui care a sesizat-o. Cunoscând acest lucru, persoana față de care s-a dispus urmărirea penală are motive rezonabile să se abțină de la a se adresa instanței de judecată pentru a nu-și agrava propria situație, Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs petiționarul l.I. Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, recurentul petiționar a reiterat motivele din plângerea adresată primei instanțe, solicitând: în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate (respectiv sentința penală nr. 25/PI/2010 din 11 februarie 2010, a Curții de Apel Oradea, Dosar nr. 103/35/2010) și să se dispună rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casata - Curtea de Apel Oradea, secția penala, fiind incident cazul prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.; fie în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și să se dispună rejudecarea de către instanța de recurs fiind incidente dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 , pct. 19 C. proc. pen.; a mai criticat sentința și cu privire la obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Examinând recursul declarat de petiționar sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat. Astfel, instanța de fond în mod corect, în baza materialului probator aflat la dosarul cauzei, a constatat că, prin rezoluția din 19 ianuarie 2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus admiterea în parte ca întemeiată a plângerii petentului l.I. împotriva soluției dată în Dosar nr. 375/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunile prev. și ped. de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen.

și înlăturarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 12 C. proc. pen. S-a constatat că motivarea în fapt și în drept a rezoluției privind pe petent este judicioasă și în concordanță cu normele care guvernează profesia de avocat, norme reglementate prin Legea nr. 51/1995 și în mod legal s-a reținut că petentul nu se face vinovat de săvârșirea celor două infracțiuni pentru care s-a efectuat urmărirea penală în cauză, cu simpla mențiune că, într-adevăr, faptele penale reclamate, neexistând în materialitatea lor, iar pe de altă parte având în vedere aplicarea corectă a dispozițiilor art. 10 C. proc. pen., în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori exercitarea acesteia.

Întrucât față de făptuitorul petent l.I. nu s-a început urmărirea penală, pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen. și nici nu s-a dat ca urmare a acestui fapt soluție de clasare ori de scoatere de sub urmărire penală, în mod nelegal a fost sesizat Baroul Timiș pentru a aprecia dacă faptele reclamate constituie sau nu abateri disciplinare prin prisma Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat. Cu privire la critica vizând obligarea petiționarului la plata cheltuielilor judiciare către stat, Înalta Curte apreciază că și aceasta este nefondată, întrucât potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care și-a retras apelul, recursul sau cererea.

De altfel, criticile recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală, a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe. Așadar, pentru toate aceste considerente, apreciind că soluția pronunțată în cauză este legală, temeinică și corect motivată în fapt și în drept, văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (3) din același cod va obliga recurentul petiționar la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul l.I. împotriva sentinței penale nr. 25/PI din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 mai 2010.