ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 19.11.2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2070/2010

HOTĂRÂRE

19.11.2008

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2070/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față; în baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 25/PI din 11 februarie 2010 Curtea de Apel Oradea, secția penală

și pentru cauze cu minori, a respins plângerea formulată de petentul l.I.,

împotriva rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea din 19

ianuarie 2010 și 26 noiembrie 2009.

În baza art. 192 C. proc. pen. a obligat petentul la

50 lei cheltuieli judiciare în folosul statului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a

reținut următoarele:

Prin rezoluția din 26 noiembrie 2009, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale față de l.I.,

avocat în cadrul Baroului Timiș, sub aspectul comiterii infracțiunilor prev. și

ped. de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen.

Pentru a dispune această rezoluție, parchetul a

reținut următoarele:

În ședința publică din 19 noiembrie 2008, în Dosar nr.

4979/111/2008, având ca obiect recursul penal declarat de inculpatul G.l. împotriva

încheierii penale nr. 32 din 15 octombrie 2008 a Judecătoriei Oradea, prin care

s-a luat măsura arestării preventive în lipsa inculpatului, s-a prezentat

avocatul lordache Ionel, care a invocat cinci cereri de recuzare, excepția

nelegalei citări a inculpatului recurent, lipsa calității procesuale a

inculpatului G.l., o excepție de neconstituționalitate, pentru ca pe urmă să

depună un înscris olograf din care rezulta că inculpatul recurent „nu i-a dat

mandat domnului avocat să-l reprezinte nici în Dosarul nr. 9328/271/2008 al

Judecătoriei Oradea" în care s-a emis mandatul de arestare în lipsă și

„nici în Dosarul nr. 4979/111/2008 al Tribunalului Bihor".

Instanța nu a luat în considerare înscrisul depus de

avocatul l.I., lipsindu-l de eficacitate pe considerentul că nu există

certitudinea provenienței și nu există o minimă dovadă că emană de la titular,

spre a expune certa voință a inculpatului G.l.

Față de înlăturarea înscrisului de reziliere,

avocatul lordache Ionel a solicitat a se lua act de voința sa în sensul că „nu

mai are calitatea de reprezentant al recurentului și a face cuvenitele

verificări".

S-a apreciat de către instanță că revocarea unilaterală

a contractului de asistență judiciară este o dovadă a exercitării abuzive a

drepturilor procesuale pentru care s-a aplicat amenda de 10 milioane lei și

pentru că demersurile acestuia au fost interpretate că tind la tergiversarea

soluționării cauzei, încheierea să fie remisă Parchetului, cu mențiunea examinării

conduitei apărătorului inculpatului.

Sesizarea înaintată de Tribunalul Bihor a vizat

strict examinarea conduitei avocatului l.I., care fără a fi solicitat personal

sau telefonic de o terță persoană, a părăsit sala de judecată și în momentul

ulterior a prezentat înscrisul olograf de la inculpat.

Anexat sesizării, a fost trimisă și transcrierea

înregistrării ședinței de judecată în Dosarul nr. 4979/111/2008 la filele 6, 7

fiind expuse discuțiile dintre făptuitor și președintele instanței din care

reieșea că avocatul, în timpul dezbaterilor, a părăsit sala de judecată sub

pretextul comunicării cu terțe persoane care îl transportau cu mașina, iar

consecutiv acestui moment s-a reîntors în sală, a adus la cunoștința instanței

conținutul înscrisului aflat în posesia sa după care l-a depus la dosarul

cauzei, iar apoi a explicat că nu mai are calitatea de avocat și „s-a uzat de

el pentru că nu s-au respins toate excepțiile". Imediat apărătorul inculpatului

recurent și-a exprimat voința în sensul revocării unilaterale a contractului de

asistență juridică (f. 9 din transcript).

În data de 20 noiembrie 2008 D.N.A. - Serviciul

Teritorial Oradea, în Dosarul de urmărire nr. 60/P/2006, a procedat la audierea

martorei G.S.A. în strictă legătură cu solicitarea fostului ei soț G.l. de a-i

angaja apărător în dosarul instanței în care se judeca propunerea de arestare

în lipsă a acestui inculpat. Cu acest prilej s-a arătat înscrisul olograf prin

care se neagă de G.l. angajarea ca apărător a avocatului l.I., martora arătând

că recunoaște scrisul și semnătura ca fiind ale lui G.l., dar că, fostul ei

soț, nu i-a cerut să îi angajeze un avocat. S-a mai arătat în declarația

acestei martore că, deși s-a întâlnit la cererea avocatului l.I. cu acesta, a

refuzat semnarea unui contract de asistență juridică și delegației de

reprezentare totodată menționând că nu a participat la ședințele în care s-a

judecat arestarea lui G.l. și nici nu a fost în clădirea instanței cu aceste ocazii.

Din declarația făptuitorului a rezultat că acesta a

angajat reprezentarea inculpatului G.l. la urmărirea penală desfășurată

asumându-și obligațiile de diligentă care decurg din angajarea sa în limitele

legale ale prerogativelor ce-i sunt conferite, atât de procedura penală cât și

de Legea nr. 51/1995. A construit apărarea și protejarea drepturilor clientului

său cu respectarea supremației interesului acestuia fără a pătrunde în sfera

ilicitului penal, neputându-se reține săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen. Infracțiunea de fals în declarații constă

în „declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituții

de stat ori unei alte unități, în vederea producerii unei consecințe

juridice", iar infracțiunea de favorizarea infractorului presupune:

„ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul

săvârșirii infracțiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală,

judecata sau executarea pedepsei".

Pentru existența infracțiunii de fals în declarații,

care face parte din categoria infracțiunilor de fals propriu - zis, trebuie

privită ca o alterare a adevărului ce operează asupra unei entități și care

dobândește însușiri legale probatorii prin trecerea declarațiilor într-un

înscris oficial întocmit de organul competent, ceea ce reprezintă produsul

infracțiunii. Urmarea imediată a acestei infracțiuni este starea de pericol

produsă de declarațiile necorespunzătoare care a devenit mijloc de probă

contrar adevărului.

În cauză, înscrisul la care se referă sesizarea

instanței nu este un mijloc de probă ci este o cerere a cărei temeinicie și

veridicitate pot fi verificate de instanța suverană asupra cauzei pendinte,

care are drept de reacție în consecință prin admiterea sau respingerea cererii.

Totodată, nu poate fi ignorat faptul că cererile și afirmațiile făcute de

avocat în considerarea calității sale de apărător al unei părți procesuale, nu

poate fi expus cu atâta ușurință răspunderii penale pentru susținerile făcute

cât timp ele sunt protejate de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 51/1995.

Mai mult, verificările întreprinse în cauză de către

procurorii D.N.A. lasă să se înțeleagă că acel înscris de care a uzat

făptuitorul emana de la titularul actului, clientul avocatului l.I. Trebuie

însă luat în seamă că și instanța de judecată a verificat prin propriile-i

simțuri dacă pe coridoarele sau în sala de dezbateri existau alte persoane care

i-ar fi putut transmite acel înscris făptuitorului, posibilitate ce a fost

exclusă deoarece în incinta instituției, în afara completului, a făptuitorului

și a jandarmului aprod, mai fusese prezentă doar o altă persoană de sex feminin

care încerca să comercializeze ambulant produse cosmetice și care nu putea să

aibă legătură nici cu cauza judecată și nici cu apărătorul inculpatului.

Discutabil poate fi doar momentul în care făptuitorul

l.I. a făcut uz de cererea de încunoștințare a instanței formulată de către

inculpatul G.l. prin care comunica denunțarea serviciilor avocațiale ale

făptuitorului și care în finalul dezbaterilor a fost întărită de consimțământul

făptuitorului, care în mod expres a afirmat în fața instanței că înțelege să se

abțină de reprezentarea și asistarea clientului său folosind expresia „eu

înțeleg să-l revoc" făcând referire la revocarea unilaterală a

contractului de asistență juridică. Această manifestare de voință a

făptuitorului are relevanță strict cu privire la obligațiile impuse de către

Legea nr. 51/1995 în care se prevede că „în orice caz de încetare a mandatului,

avocatul are obligația să ia în timp util și în mod rezonabil măsuri potrivite

pentru apărarea intereselor clientului cum ar fi: notificarea acestuia,

acordarea unui timp suficient clientului pentru a-și angaja un alt avocat,

predarea documentelor și a bunurilor la care clientul este îndreptățit și

înștiințarea organelor judiciare". În respectarea acestor obligații, în

măsura în care înaintea dezbaterilor avocatul cunoștea manifestarea de voință a

clientului său, atunci această faptă poate atrage după sine cercetarea, dar, și

în acest caz, doar disciplinară și nicidecum urmărirea lui penală. Bineînțeles

că aceste obligații trebuie coroborate cu elementele de circumstanțiere a

cadrului procesual specific măsurilor preventive supuse controlului

jurisdicțional al instanței în calea de atac a recursului și se impunea ca în

acest cadru de examinare să se stabilească dacă aceste manifestări pot

zădărnici sau îngreuna urmărirea penală ori judecarea inculpatului pentru

întregirea elementelor constitutive ale infracțiunii de favorizare.

Nu s-a putut ignora similitudinea poziției oricărui

avocat în raport cu clientul său, cu calitate procesuală de subiect activ al

unei infracțiuni (făptuitor, învinuit, inculpat), însă trebuie să primeze

elementele de distingere a persoanelor care nu au calități deosebite

profesionale, deci au un comportament generic în raport de apărătorul unui

învinuit sau inculpat pentru care se nasc obligații contractuale de diligentă

supreme și speciale în raport cu cele obișnuite ale unei persoane care solidarizează

cu fapta unui infractor. O confuziune între aceste două raporturi distincte nu

numai că aduce prejudicii persoanei avocatului dar încalcă în mod flagrant

toate garanțiile conferite de Legea nr. 51/1995 privind statutul și profesia de

avocat.

Raportând aceste enunțuri doctrinare la obiectul

cauzei în care făptuitorul l.I. a pus în imposibilitate instanța să se pronunțe

asupra recursului penal declarat de către clientul său în faza de urmărire

penală, fapta acestuia, în mod vădit, nu este de natură a realiza conținutul

constitutiv al infracțiunii de favorizare a infractorului pe simplul

considerent că acțiunea lui de invocare de excepții multiple și în final

renunțarea la contractul de asistență judiciară, nu a realizat urmarea

specifică infracțiunii de favorizare și anume prelungirea termenului de

efectuare a urmăririi penale ori împiedicarea în totul sau în parte, a

urmăririi penale de către organul competent care în situația dată este D.N.A. -

Serviciul Teritorial Oradea și nicidecum Tribunalul Bihor chemat prin recursul

inculpatului să exercite controlul judiciar.

Urmărirea penală a fost tergiversată urmare

renunțării de către făptuitor la asistarea clientului pe durata mandatului de

arestare preventivă emis pe numele inculpatului G.l., cercetat în lipsă și

pentru dezbaterea recursului declarat de inculpat, acesta fiind soluționat în

24 ore, cu asigurarea unui apărător pentru inculpatul arestat.

Nu s-a putut ignora realitatea acestor fapte care

stau drept dovadă că urmărirea penală a cauzei inculpatului G.l. a fost

realizată într-un termen rezonabil, fără a exista efecte specifice infracțiunii

de favorizare și anume: dificultăți în terminarea urmăririi penale ori

imposibilitatea închiderii acestei faze procesual - penale pe considerentul

invocării de excepții sau renunțării de către apărător la asistarea inculpatului.

Parchetul a apreciat că aceste considerente sunt în

concordanță cu normele Legii nr. 51/1995 (art. 7, 8, 10, 114 și 139), care

edictează principiul independenței avocatului și respectarea intereselor

clientului său și cu noțiunea de impunitate specială profesională a avocatului

pentru susținerile făcute oral sau în scris în fața instanței de judecată sau

altor organe cu putere de jurisdicție, cât timp ele sunt strâns legate de

apărarea clientului și necesare stabilirii adevărului judiciar în cauză.

Deoarece infracțiunile de fals în declarații și

favorizarea infractorului nu își regăsesc elementele constitutive în starea de

fapt reținută în cauză, lipsind latura obiectivă și subiectivă a infracțiunilor

reclamate s-a constatat incidența dispozițiilor art. 10 lit. b) și d) C. proc.

pen.

Prin rezoluția din 19 ianuarie 2010, procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus admiterea în

parte a plângerii petentului l.I. împotriva soluției dată în Dosar nr. 375/P/2008

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește

infracțiunile prev. și ped. de art. 292 C. pen. și art. 264 C. pen. și

înlăturarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 12 C. proc. pen.

Pentru a dispune o astfel de rezoluție, parchetul a

reținut următoarele:

La data de 25 noiembrie 2008, la Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea a fost înregistrată sesizarea Tribunalului Bihor

prin care s-a solicitat cercetarea împrejurărilor în care avocatul l.I. în Dosarul

nr. 4979/111/2008 al Tribunalului Bihor, în reprezentarea inculpatului G.l.,

urmărit penal de D.N.A., serviciul Teritorial Oradea, a depus o cerere de

reziliere a contractului de asistență judiciară despre care a susținut că i-a

parvenit prin intermediul unei doamne, afirmație pe care instanța a reținut-o

ca fiind neadevărată și așezată în contextul procesual dat, s-a apreciat că

această manifestare a fost făcută sub aparența unui act specific planului de

apărare al clientului, dar în scopul procesului penal și implicita favorizare a

inculpatului G.l.

Pentru aceste motive, prin acea sesizare, s-a

solicitat efectuarea urmăririi penale față de petentul lordache Ionel sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în declarații și favorizarea

infractorului, prev. și ped. de art. 292 C. pen. și art. 264 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că motivarea în fapt și în drept a

rezoluției privind pe petent este judicioasă și în concordanță cu normele care

guvernează profesia de avocat, norme reglementate prin Legea nr. 51/1995 și în

mod legal s-a reținut că petentul nu se face vinovat de săvârșirea celor două

infracțiuni pentru care s-a efectuat urmărirea penală în cauză, cu simpla

mențiune că, într-adevăr, faptele penale reclamate, neexistând în

materialitatea lor, iar pe de altă parte având în vedere aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 10 C. proc. pen., în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.

10 lit. a) C. proc. pen., cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii

penale ori exercitarea acesteia.

Întrucât față de făptuitorul petent l.I. nu s-a

început urmărirea penală, pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 292 C.

pen. și art. 264 C. pen. și nici nu s-a dat ca urmare a acestui fapt soluție de

clasare ori de scoatere de sub urmărire penală, în mod nelegal a fost sesizat

Baroul Timiș pentru a aprecia dacă faptele reclamate constituie sau nu abateri

disciplinare prin prisma Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de

avocat.

Împotriva acestor rezoluții, în termenul prevăzut de

lege, petentul l.I. a formulat plângere solicitând instanței admiterea acesteia

și prin sentință, desființarea în parte a rezoluției din 19 ianuarie 2010,

desființarea în parte a rezoluției din 26 noiembrie 2009, inclusiv motivația

acesteia astfel: realizând că s-au schimbat temeiurile reținute cumulativ din art.

10 lit. b) și d) C. proc. pen. în art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,

corelativ a fost înlăturată aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 12 C. proc.

pen., eliminarea etichetării de „făptuitor" din citație și din conținutul

ambelor rezoluții atacate, eliminarea mențiunii din rezoluția din 26 noiembrie 2009

că soluția se comunică cu Baroul de Avocați al Județului Timiș (punându-se în

acord și în deplină corespondență cu rezoluția din 19 ianuarie 2010) și

totodată a se pune de acord și în deplină corespondență rezoluția din 19

ianuarie 2010 și rezoluția din 26 noiembrie 2009 în ceea ce privește conținut,

motivare, soluții, atât cu eliminările cât și cu completările de rigoare. În fapt,

a arătat că prin rezoluția din 19 ianuarie 2010, Procurorul General V.M. din

cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus următoarele:

„Admiterea în parte ca întemeiată a plângerii petentului lordache Ionel

împotriva soluției dată în Dosar nr. 375/P/2008 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10

lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunile prev. și ped. de art. 292

C. pen. și art. 264 C. pen. și înlăturarea aplicării în cauză a dispozițiilor art.

12 C. proc. pen. Soluția se comunică petentului." Această soluție, deși

parțial favorabilă, a învederat că nu desființează expres și în parte rezoluția

din 26 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Dosar nr. 375/P/2008,

ci doar se limitează la soluția conținută în acest act procedural/procesual și

nici nu prevede dispoziția de a se comunica noua soluție și cu Baroul de

Avocați al Județului Timiș. În drept a invocat prevederile art. 278

alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Verificând rezoluțiile, atât prin prisma motivelor

invocate, cât și din oficiu, instanța a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 278

reprezintă

posibilitatea celui interesat de a ataca actul procurorului urmărind, după caz,

începerea sau redeschiderea urmăririi penale ori desființarea actului și

reținerea spre judecare a cauzei. De asemenea, cel față de care s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală cu păstrarea soluției de netrimitere în

judecată, poate cere instanței schimbarea temeiului acesteia. S-a considerat că

în această ultimă ipoteză, instanța nu poate proceda la reținerea cauzei spre

judecare, chiar dacă probele existente la dosar ar fi suficiente pentru

aceasta.

Astfel, plângerea prev. de art. 278

proc. pen. reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului

de generală aplicabilitate în dreptul penal „non reformatio in pejus".

Soluția pronunțată cu prilejul judecării plângerii

poate duce la agravarea situației celui care a sesizat-o. Cunoscând acest

lucru, persoana față de care s-a dispus urmărirea penală are motive rezonabile

să se abțină de la a se adresa instanței de judecată pentru a nu-și agrava

propria situație,

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat

recurs petiționarul l.I.

Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, recurentul

petiționar a reiterat motivele din plângerea adresată primei instanțe,

solicitând: în temeiul art. 385

alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen.,

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate (respectiv sentința penală nr. 25/PI/2010

din 11 februarie 2010, a Curții de Apel Oradea, Dosar nr. 103/35/2010) și să se

dispună rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casata - Curtea

de Apel Oradea, secția penala, fiind incident cazul prevăzut în art. 385

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.; fie în temeiul art. 385

alin. (1)

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate

și să se dispună rejudecarea de către instanța de recurs fiind incidente

dispozițiile art. 385

alin. (1) pct. 17

, pct. 19 C. proc.

pen.; a mai criticat sentința și cu privire la obligarea la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Examinând recursul declarat de petiționar sub toate

aspectele, conform art. 385

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte,

apreciază că acesta este nefondat.

Astfel, instanța de fond în mod corect, în baza

materialului probator aflat la dosarul cauzei, a constatat că, prin rezoluția

din 19 ianuarie 2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Oradea a dispus admiterea în parte ca întemeiată a plângerii petentului l.I.

împotriva soluției dată în Dosar nr. 375/P/2008 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Oradea în sensul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10

lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunile prev. și ped. de art. 292

C. pen. și art. 264 C. pen. și înlăturarea aplicării în cauză a dispozițiilor art.

12 C. proc. pen.