Decizia nr. 14 din 12 mai 2015
Decizia nr. 14 din 12 mai 2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 14 din 12 mai 2015 12 mai 2015 5 octombrie 2021
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
Decizie nr. 14/2015 din 12/05/2015 Dosar nr. 899/1/2015 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 24/06/2015 Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului Aurel Gheorghe Ilie – judecător la Secţia penală – judecător-raportor Geanina Cristina Arghir – judecător la Secţia penală Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală Silvia Cerbu – judecător la Secţia penală Rodica Cosma – judecător la Secţia penală Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală Ana Maria Dascălu – judecător la Secţia penală Angela Dragne – judecător la Secţia penală Valentina Cruceanu – magistrat-asistent S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală în Dosarul nr. 18.899/55/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „dacă fapta inculpatului, care, în calitate de lucrător bancar (ofiţer credite), în exercitarea atribuţiilor de serviciu, încălcând aceste atribuţii, a participat la întocmirea adeverinţei de venit pe numele persoanei solicitante a creditului, completând o parte din adeverinţă cu date nereale, şi, cunoscând că datele completate în adeverinţa de venit sunt nereale, a primit cererea de credit şi a înaintat-o comisiei spre aprobare, acţiune ce a avut ca urmare aprobarea creditului solicitat,
producând băncii un prejudiciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de înşelăciune sau elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.” Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27 4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.
Conform art. 27 6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Valentina Cruceanu, magistrat- asistent în cadrul Secţiei penale. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Daniela Maftei. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 899/1/2015, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au fost depuse hotărâri relevante în materie, pronunţate de instanţele judecătoreşti de la nivelul curţilor de apel Bacău (Judecătoria Oneşti), Craiova (Tribunalul Mehedinţi), Ploieşti şi Cluj.
A arătat, de asemenea, că au transmis puncte de vedere toate curţile de apel, inclusiv unele din instanţele aflate în raza de activitate a acestor curţi, şi că s-au conturat două opinii. În opinia majoritară s-a susţinut că fapta inculpatei, anterior descrisă, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de înşelăciune. În opinia minoritară s-a apreciat că aceeaşi faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Curtea de Apel Cluj a arătat că, în opinia magistraţilor acestei instanţe, nu este vorba de o chestiune de drept, ci de una de aplicare a legii penale la starea de fapt.
De asemenea, asupra chestiunii ce formează obiectul sesizării a comunicat punct de vedere Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, opinia exprimată fiind în sensul că fapta mai sus descrisă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Totodată, magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor şi că a fost comunicat inculpatei Maliţa Camelia la data de 15 aprilie 2015, precum şi Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad la data de 7 aprilie 2015, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
Inculpata Maliţa Camelia a transmis la data de 11 mai 2015, după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, un punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii, prin avocat Marian Crucean (în substituirea avocatului Sorin Lanevschi), care este în acord cu opinia minoritară exprimată de instanţe. La data de 21 aprilie 2015, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară a transmis o adresă prin care a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa; au fost comunicate, totodată, şi concluzii scrise.
Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Daniela Maftei să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 899/1/2015. Reprezentantul Ministerului Public, doamna procuror Daniela Maftei, a arătat că o dezlegare de principiu a chestiunii de drept, în sensul stabilirii dacă fapta prezentată întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de înşelăciune sau elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, nu poate fi dată întrucât, analizând condiţiile de admisibilitate a sesizării, potrivit art. 475 din Codul de procedură penală, se ajunge la concluzia inadmisibilităţii acesteia.
A apreciat că doar aparent soluţionarea pe fond a cauzei aflate pe rolul Curţii de Apel Timişoara depinde de lămurirea chestiunii de drept invocate. În fapt, relaţia dintre chestiunea de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei nu este una de dependenţă, rezolvarea chestiunii de drept fiind chiar soluţia dată cauzei. Încadrarea juridică a faptei este şi ea, la rândul ei, în strânsă dependenţă de circumstanţele comiterii faptei, circumstanţe stabilite în raport cu probele administrate, şi, alături de stabilirea situaţiei de fapt, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei respective.
Dacă instanţa ar trece peste acest argument, al inadmisibilităţii sesizării, şi s-ar ajunge la soluţionarea pe fond a chestiunii de drept, a arătat următoarele: O faptă poate fi încadrată în rândul infracţiunilor de serviciu sau contra patrimoniului după lămurirea, în primul rând, a faptului dacă funcţionarul bancar avea ca sarcină de serviciu îndeplinirea actului care realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune, cu alte cuvinte dacă funcţionarul bancar era cel chemat să aprobe creditul; de asemenea, trebuie lămurit dacă între clientul băncii şi funcţionarul bancar a existat sau nu o înţelegere prealabilă şi, nu în ultimul rând, dacă a existat, din cadrul angajaţilor băncii, vreo persoană indusă în eroare.
Curtea de Apel Timişoara a menţionat că fapta s-a petrecut în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul bancar, care şi-a încălcat aceste atribuţii, iar limitându-ne la aceste coordonate, în mod clar este vorba de comiterea unei infracţiuni de serviciu, respectiv cea de abuz în serviciu. Însă, mergând mai departe pe firul datelor prezentate de către Curtea de Apel Timişoara, rezultă că aceste prime coordonate au fost stabilite în mod greşit, întrucât participarea la întocmirea acelei adeverinţe nu intra în sarcina funcţionarului bancar, era o adeverinţă emisă de către o societate comercială, iar funcţionarul bancar nu avea nicio legătură cu emitentul acelei adeverinţe.
Pe de altă parte, funcţionarul bancar nici nu avea în sarcină aprobarea creditului, sarcina sa era doar de primire şi de înaintare mai departe a cererii, pentru că un alt funcţionar, din comisia de aprobare a creditului, era cel care trebuia să urmărească îndeplinirea condiţiilor legale şi să aprobe cererea de credit. Potrivit acestor ultime coordonate, situaţia ar putea fi încadrată în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, fiind în fapt comisă de către primul funcţionar bancar care a primit şi a înaintat spre aprobare cererea, acesta săvârşind o faptă de complicitate la înşelăciune. A arătat că şi trecerea la fondul chestiunii invocate reliefează existenţa unei legături indisolubile între situaţia de fapt şi încadrarea juridică, care nu poate fi stabilită decât de către instanţa învestită cu soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa supremă neavând dreptul să stabilească această încadrare juridică.
În concluzie, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării, arătând că nu are alte argumente în sprijinul acestei solicitări. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reţine dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării În exercitarea rolului său de interpretare şi aplicare unitară a legii, prin noile dispoziţii privind asigurarea unei practici unitare prevăzute în cap. VI secţiunea a 2-a (art. 475-art.
477 1 din Codul de procedură penală, modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost învestit la data de 4 martie 2015 de către Curtea de Apel Timişoara, prin Încheierea de şedinţă din 23 februarie 2015 dată în Dosarul nr. 18.899/55/2013, pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept: „dacă fapta inculpatului, care, în calitate de lucrător bancar (ofiţer credite), în exercitarea atribuţiilor de serviciu, încălcând aceste atribuţii, a participat la întocmirea adeverinţei de venit pe numele persoanei solicitante a creditului, completând o parte din adeverinţă cu date nereale, şi cunoscând că datele completate în adeverinţa de venit sunt nereale, a primit cererea de credit şi a înaintat-o comisiei spre aprobare, acţiune ce a avut ca urmare aprobarea creditului solicitat, producând băncii un prejudiciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de înşelăciune sau elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.” II.
Expunerea succintă a cauzei În încheierea de sesizare s-au arătat următoarele: prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, emis la data de 3 decembrie 2013, în Dosarul nr. 822/P/2013, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor: Ş.A., pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin. 1-3 din Codul penal şi art. 291 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal din 1969; H.S.C., pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune şi uz de fals, prevăzute şi pedepsite de art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969 şi art. 291 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal din 1969; N.D., pentru comiterea infracţiunilor de instigare la înşelăciune şi complicitate la înşelăciune, prevăzute şi pedepsite de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969 şi art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969, totul cu aplicarea art. 33 lit. a) din Codul penal din 1969; L.F., pentru comiterea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzute şi pedepsite de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969; şi M.C., pentru comiterea infracţiunii de complicitate la înşelăciune,
prevăzute şi pedepsite de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969. Prin Sentinţa penală nr. 2.692 din 24 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 18.899/55/2013, s-a dispus:
În temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a încetat procesul penal faţă de inculpata Ş.A. pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 din Codul penal din 1969. În baza art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi în condiţiile art. 375 şi art. 396 alin. (2) şi (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnată inculpata Ş.A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. În baza art. 71 din Codul penal din 1969, i s-au interzis inculpatei Ş.A. drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a), cu excepţia dreptului de a alege, şi lit. b) din Codul penal din 1969. În baza art. 81, 82 şi art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969 s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale şi accesorii pe un termen de încercare de 4 (patru) ani. I s-a atras atenţia inculpatei Ş.A. asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 din Codul penal din 1969, privind posibilitatea revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.
În temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul H.S.C., pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 din Codul penal din 1969. În baza art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi în condiţiile art. 375 şi art. 396 alin. (2) şi (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul H.S.C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. În baza art. 71 din Codul penal din 1969, i s-au interzis inculpatului H.S.C. drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a), cu excepţia dreptului de a alege, şi lit. b) din Codul penal din 1969. În baza art. 81, 82 şi art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei principale şi accesorii pe un termen de încercare de 4 (patru) ani. I s-a atras atenţia inculpatului H.S.C. asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 din Codul penal din 1969, privind posibilitatea revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, în cazul săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de încercare.
În baza art. 386 din Codul de procedură penală, s-a admis solicitarea inculpatei L.F., formulată prin apărător ales, şi s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969 în infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi în condiţiile art. 5 din noul Cod penal. În baza art. 396 alin. (1), (4) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal, s-a stabilit pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare în sarcina inculpatei L.F. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În baza art. 83 din Codul penal, s-a amânat aplicarea pedepsei stabilite mai sus pe durata termenului de supraveghere de 2 (doi) ani, calculat în conformitate cu art. 84 alin. (1) din Codul penal, de la data rămânerii definitive a sentinţei. În baza art. 85 din Codul penal, s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Arad, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În baza art. 404 alin. (3) din Codul de procedură penală, i s-a atras atenţia inculpatei asupra art. 88 din Codul penal, respectiv asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiei impuse, avertizând-o asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori obligaţia impusă pe durata termenului de supraveghere. În conformitate cu art. 90 alin. (1) din Codul penal, s-a menţionat că persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţii ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare.
S-a respins excepţia răspunderii penale invocată de inculpata M.C. – cu privire la infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969. În baza art. 386 din Codul de procedură penală, din oficiu, s-a dispus schimbarea încadrării juridice reţinute în sarcina inculpatei M.C. din infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969 în infracţiunea de complicitate la înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În baza art. 396 alin. (1), (4) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal, s-a stabilit pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare în sarcina inculpatei M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune prevăzute şi pedepsite de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi în condiţiile art. 5 din noul Cod penal. În baza art. 83 din Codul penal, s-a amânat aplicarea pedepsei stabilite mai sus pe durata termenului de supraveghere de 2 (doi) ani calculat în conformitate cu art. 84 alin. (1) din Codul penal, de la data rămânerii definitive a sentinţei. În baza art. 85 din Codul penal, s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Arad, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. În baza art. 404 alin. (3) din Codul de procedură penală, i s-a atras atenţia inculpatei asupra art. 88 din Codul penal, respectiv asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiei impuse, avertizând-o asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori obligaţia impusă pe durata termenului de supraveghere. În conformitate cu art. 90 alin. (1) din Codul penal, s-a menţionat că persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţii ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare.
S-a respins excepţia răspunderii penale invocată de inculpatul N.D. cu privire la infracţiunile de instigare la înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969, şi complicitate la înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969. În baza art. 25 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal şi în condiţiile art. 375 şi art. 396 alin. (2) şi (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul N.D. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la înşelăciune. În baza art. 26 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din noul Cod penal şi în condiţiile art. 375 şi art. 396 alin. (2) şi (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul N.D. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la înşelăciune. S-a anulat operaţiunea de contopire efectuată prin Sentinţa penală nr. 224 din 12 iunie 2011 a Tribunalului Arad, emisă în Dosarul nr. 2.547/108/2012, definitivă prin nerecurare. S-a descontopit pedeapsa de 4 ani şi 4 luni închisoare aplicată condamnatului N.D., prin Sentinţa penală nr. 168 din 30 martie 2011 a Tribunalului Arad, în pedepsele componente de 3 ani şi 4 luni închisoare pentru art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 246 din Codul penal din 1969, cu art. 248 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din Codul penal din 1969 pe o durată de 3 ani, 8 luni închisoare pentru art. 288 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, 5 luni închisoare pentru art. 290 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, 5 luni închisoare pentru art. 291 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, 2 ani închisoare pentru art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, 3 ani şi 4 luni închisoare pentru art. 323 alin. 1 din Codul penal din 1969. S-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 35 din 11 ianuarie 2012 a Judecătoriei Arad. S-a descontopit această pedeapsă în pedepsele componente de 2 ani închisoare pentru art. 25 raportat la art. 215 alin. 1, 3 din Codul penal din 1969 şi de 2 luni închisoare pentru art. 290 din Codul penal din 1969. În baza art. 86 5 din Codul penal din 1969, s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 1.667 din 6 iunie 2011, pronunţată de Judecătoria Arad, şi s-a constatat că prin această sentinţă s-a dispus anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 2.319 din 30 noiembrie 2010 a Judecătoriei Arad şi a pedepsei de 3 ani închisoare aplicate prin Sentinţa penală nr. 932 din 29 martie 2011 a Judecătoriei Arad. S-a descontopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2.319 din 30 noiembrie 2010 a Judecătoriei Arad în pedepsele componente de 6 luni închisoare pentru art. 290 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, 3 ani închisoare pentru art. 25 raportat la art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, 6 luni închisoare pentru art. 288 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi 6 luni închisoare pentru art. 31 raportat la art. 289 din Codul penal din 1969 şi pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 932 din 29 martie 2011 a Judecătoriei Arad în pedepsele componente, de 3 ani închisoare pentru art. 25, raportat la art. 215 alin. 1, 2, 3 din Codul penal din 1969, de 3 luni închisoare pentru art. 290 din Codul penal din 1969 şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 alin. 1 lit. c) din Codul penal din 1969, respectiv a dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 36 din Codul penal, art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. 2 din Codul penal din 1969, s-au contopit toate pedepsele aplicate prin sentinţa penală şi cele repuse în individualitatea lor în pedeapsa cea mai mare de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni închisoare pe care a sporit-o cu 1(un) an şi 3 (trei) luni închisoare, condamnatul N.D. urmând să execute pedeapsa de 4 (patru) ani şi 7 (şapte) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a), teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, pe o durată de 3 ani şi pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzut de art. 64 alin. 1 lit. c) din Codul penal din 1969, respectiv a dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale pe o perioadă de 5 ani. Pe durata şi în condiţiile art. 71 din Codul penal din 1969, i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969. În baza art. 72 din noul Cod penal, s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii şi arestării preventive, din data de 9 octombrie 2009 până la data de 10 mai 2010 şi din 3 aprilie 2012 până la data de 28 ianuarie 2014. Atât prin actul de sesizare, cât şi prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Arad s-a reţinut că la data de 10 august 2006 a fost încheiat contractul de credit nr. 0064837 între V.R. – Sucursala Arad şi inculpatul H.S., în calitate de împrumutat, având ca obiect suma de 5.000 euro. La dosarul de credit a fost depusă şi adeverinţa de venit nr. 262 din 9 august 2006, emisă de Societatea Comercială A.C.I. – S.R.L. din Săvârşin, reprezentată legal prin numitul N.M., asociat unic, H.S. figurând ca angajat al societăţii din data de 1 martie 2006, cu un venit net de 1.320 lei lunar. Din declaraţiile inculpatului H.S., date în cursul urmăririi penale, a reieşit că numitul N.M., aflând că inculpatul are nevoie de bani, l-a prezentat inculpatei M.C., funcţionar bancar la V.B.R. – S.A. – Sucursala Arad. Aceasta, la rândul ei, l-a trimis pentru actele necesare creditului la inculpata L.F. N.M. a sunat-o şi el pe L.F. şi i-a cerut să elibereze adeverinţa de venit pentru H.S., urmând ca acesta să fie angajat ulterior. L.F. i-a predat personal adeverinţa lui M.C., după care H.S. a semnat toate actele prezentate de acesta. Urmând indicaţiile inculpatei M.C. cu privire la menţionarea societăţii comerciale la care ar fi fost angajat şi la alte aspecte, H.S. a completat şi cererea de credit de la fila 79. Banii încasaţi de la bancă au fost folosiţi de H.S. în interes personal. Pentru ajutorul acordat, inculpatul H.S. a efectuat câteva transporturi pentru N.M. cu un camion pe care îl deţinea, transporturi a căror valoare a apreciat-o la aproximativ 700 euro. Din adresa emisă de ITM Arad a rezultat că H.S. nu a fost angajat la Societatea Comercială A.C.I. – S.R.L. Din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 89.169 din 23 aprilie 2013 a reieşit că scrisul de pe adeverinţa de venit nr. 262/2006 aparţine inculpatelor L.F. şi M.C., fiecare completând o parte din adeverinţă. Cu privire la inculpata M.C. s-a reţinut aşadar că fapta acesteia, constând în aceea că, acţionând cu intenţie, în calitate de funcţionar bancar la V.B.R. – S.A. – Sucursala Arad, a participat la întocmirea în fals a adeverinţei de venit nr. 262 din 9 august 2006 pe numele lui H.S., utilizată la încheierea convenţiei de credit bancar nr. 0064837 din 10 august 2006, convenţie pe care a semnat-o din partea băncii, deşi cunoştea caracterul fals al datelor consemnate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la înşelăciune, prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969. Împotriva Sentinţei penale nr. 2.692 din 24 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 18.899/55/2013, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, cu privire la inculpaţii N.D. şi M.C., şi inculpaţii Ş.A., N.D., L.F. şi M.C. După terminarea cercetării judecătoreşti şi închiderea dezbaterilor, în timpul deliberărilor, instanţa de apel a hotărât repunerea cauzei pe rol în vederea supunerii dezbaterii contradictorii a împrejurării vizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în raport cu problema de drept incidentă în cauză, cu privire la încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei M.C. – care în calitate de lucrător bancar (ofiţer credite), în exercitarea atribuţiilor de serviciu, încălcând aceste atribuţii, a participat la întocmirea adeverinţei de venit nr. 262 din 9 august 2006 pe numele lui H.S., completând o parte din adeverinţă cu date nereale, şi, cunoscând că datele completate în adeverinţa de venit sunt nereale, a primit cererea şi a înaintat-o comisiei spre aprobare, acţiune ce a avut ca urmare aprobarea creditului solicitat de H.S. – în infracţiunea de complicitate la infracţiunea de înşelăciune sau în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. La termenul din data de 23 februarie 2015, instanţa de apel a pus în discuţia procurorului şi a părţilor sesizarea, în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei decizii. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că fapta inculpatei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi nu se poate pune în discuţie infracţiunea de abuz în serviciu, astfel că se opune sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Raportat la Decizia nr. 1.393 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a arătat că starea de fapt este diferită, iar prin rechizitoriu procurorul de caz s-a pronunţat, constatând că fapta nu constituie abuz în serviciu, inculpata fiind trimisă în judecată pentru înşelăciune. Apărătorul ales al inculpatei M.C., avocat C.M., atât prin motivele de apel, cât şi cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică de la termenul de judecată din data de 9 februarie 2015, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, din infracţiunea de complicitate la infracţiunea de înşelăciune în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei prevăzută de art. 246 din Codul penal din 1969. A arătat că încadrarea juridică a faptei imputate inculpatei presupune un răspuns la întrebarea: „ce faptă săvârşeşte un funcţionar atunci când, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu, cauzează un prejudiciu angajatorului”, fiindcă, dacă ar accepta starea de fapt descrisă în rechizitoriu şi reţinută de prima instanţă, ar însemna că inculpata, prin participarea la întocmirea adeverinţei, a contribuit la determinarea băncii la încheierea convenţiei de credit şi la remiterea către beneficiar a sumei împrumutate. De asemenea, a arătat că, prin Decizia nr. 1.393 din 23 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, s-a statuat că fapta inculpatului care, în calitatea de director al sucursalei unei bănci, şi-a exercitat defectuos atribuţiile de serviciu, prezentând conducerii băncii rapoarte de evaluare referitoare la garanţii imobiliare care conţin date nereale, cu consecinţa acordării creditelor sau a majorării plafonului creditelor anterior acordate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, iar nu elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune. A precizat că, în considerentele hotărârii, instanţa supremă a mai arătat că realizarea activităţilor specifice elementului material al infracţiunii de înşelăciune de către un subiect activ calificat, respectiv un funcţionar în exercitarea atribuţiilor în funcţie, strămută fapta în sfera infracţiunilor de serviciu, întrucât funcţionarul ce nu îndeplineşte ori îndeplineşte eronat o atribuţie de serviciu acţionează nu în interes propriu, ci pentru instituţia în cadrul căreia funcţionează. Într-o altă speţă s-a decis că fapta inculpatului, angajat al unei societăţi comerciale, de a vinde marfă părţii vătămate cu un preţ superior celui legal nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, ci ale celei de abuz în serviciu, deoarece prejudicierea patrimoniului privat este consecinţa incorectitudinii cu care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, stabilite de către conducerea persoanei juridice. În concluzie, apărătorul ales a arătat că sunt întrunite condiţiile necesare pentru a fi sesizată instanţa supremă – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Apărătorii din oficiu ai inculpaţilor N.D., L.F., Ş.A. au lăsat la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. III. Completul care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat următorul punct de vedere: Art. 215 alin. 1-3 din Codul penal din 1969 prevede: „Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani. Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşite în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.” Art. 246 din Codul penal din 1969 prevede: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act, ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu . . .”. Prezentarea jurisprudenţei: Prin Decizia nr. 1.393 din data de 23 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că fapta inculpatului care are calitatea de director al sucursalei unei bănci de a-şi exercita în mod defectuos atribuţiile de serviciu privitoare la încheierea contractelor de creditare şi a actelor adiţionale la acestea, prezentând conducerii băncii rapoarte de evaluare referitoare la garanţii imobiliare care conţin date nereale, cu consecinţa acordării creditelor sau a majorării plafonului creditelor anterior acordate, care au prejudiciat banca, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută în art. 246 din Codul penal raportat la art. 248 1 din Codul penal, dacă prejudiciul se circumscrie, prin valoare, noţiunii de „consecinţe deosebit de grave”, prevăzută în art. 146 din Codul penal, iar nu elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave. Dispoziţiile completului de judecată: În cauza de faţă, având în vedere starea de fapt reţinută în sarcina inculpatei şi Decizia nr. 1.393 din data de 23 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Timişoara, sesizată cu soluţionarea apelului declarat împotriva Sentinţei nr. 2.692 din 24 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 18.899/55/2013, a constatat existenţa chestiunii de drept privind încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei în complicitate la infracţiunea de înşelăciune sau infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi a apreciat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, în temeiul art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa de apel a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În temeiul art. 46 din Codul de procedură penală, a disjuns soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii Ş.A., N.D. şi L.F. şi a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad cu privire la inculpatul N.D. şi a acordat termen pentru soluţionarea acestora. În temeiul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a suspendat soluţionarea apelului declarat de inculpata M.C. şi a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad cu privire la aceasta până la pronunţarea hotărârii prealabile. IV. Opiniile şi jurisprudenţa instanţelor IV.1. Opiniile instanţelor În urma solicitării unui punct de vedere cu privire la chestiunea de drept pentru a cărei lămurire Înalta Curte a fost sesizată, s-au primit comunicări în acest sens de la toate curţile de apel, comunicările respective vizând şi opinia unora din instanţele aflate în raza de activitate a acestor curţi. Centralizând opiniile respective se constată că asupra problemei puse în discuţie s-au formulat mai multe puncte de vedere. Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia a arătat că opinia majoritară a magistraţilor acestei instanţe este în sensul că fapta ofiţerului de credite care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, încălcând aceste atribuţii, a participat la întocmirea adeverinţei de venit pe numele persoanei solicitante a creditului, completând o parte din adeverinţă cu date nereale, şi cunoscând că datele completate în adeverinţa de venit sunt nereale, a primit cererea de credit şi a înaintat-o comisiei spre aprobare, acţiune ce a avut ca urmare aprobarea creditului solicitat, producând băncii un prejudiciu, se circumscrie infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, opinie împărtăşită şi de către magistraţii Tribunalului Alba şi ai Judecătoriei Sălişte. Curtea de Apel Bacău a arătat că incriminarea faptei de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din Codul penal, pune în prim- plan valoarea relaţiilor sociale încălcate, acelea de serviciu, afectate prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de către funcţionarul public sau privat, iar nu interesele publice sau private ale celui lezat, ca în cazul infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 din Codul penal, al cărei element material constă în acţiunea de a prezenta în mod nereal o situaţie, respectiv acţiunea prin care făptuitorul înfăţişează, arată, expune, descrie, aduce la cunoştinţa altei persoane o anumită situaţie de fapt căreia îi atribuie o altă aparenţă decât cea reală. În aceste condiţii, analiza conţinutului constitutiv al fiecăreia dintre cele două infracţiuni conduce la concluzia că fapta inculpatului care, în calitate de lucrător bancar (ofiţer de credite) – funcţionar public în înţelesul art. 175 din Codul penal, încălcând aceste atribuţii de serviciu, a participat la întocmirea adeverinţei de venit pe numele persoanei solicitante a creditului, completând o parte din adeverinţă cu date nereale, şi cunoscând că datele completate în adeverinţa de venit sunt nereale, a primit cererea de credit şi a înaintat-o comisiei spre aprobare, acţiune ce a avut ca urmare aprobarea creditului solicitat, producând băncii un prejudiciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 din noul Cod penal (art. 246 din vechiul Cod penal). În acelaşi sens au opinat şi Tribunalul Neamţ, instanţă care a făcut trimitere la Decizia nr. 1.393 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Judecătoria Piatra-Neamţ şi Judecătoria Bacău (cu opinie majoritară). Judecătoria Oneşti a comunicat jurisprudenţa în materie, respectiv Sentinţa penală nr. 229 din 18 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.410/270/2011. Curtea de Apel Bucureşti a arătat că, în ceea ce priveşte problema de drept supusă atenţiei, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate în această materie, iar în urma consultării judecătorilor secţiilor penale ale Curţii de Apel Bucureşti şi ale instanţelor arondate, a fost exprimată opinia majoritară, în sensul că fapta lucrătorului bancar (ofiţer de credite), care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, încălcând aceste atribuţii, a participat la întocmirea adeverinţei de venit pe numele persoanei solicitante a creditului (completând o parte din adeverinţă cu date nereale) şi, cunoscând că datele completate în adeverinţa de venit sunt nereale, a primit cererea de credit şi a înaintat-o comisiei spre aprobare, având ca urmare aprobarea creditului solicitat şi producând băncii un prejudiciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra persoanei. În formularea acestei opinii a fost avută în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, respectiv Decizia nr. 1.393 din data de 23 aprilie 2013 (menţionată şi în încheierea de sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile). În cadrul aceleiaşi instanţe au mai fost exprimate şi următoarele opinii minoritare, potrivit cărora: Fapta funcţionarului bancar, în modalitatea în care a fost descrisă mai sus, constituie element material pentru două infracţiuni aflate în concurs ideal, respectiv complicitate la infracţiunea de înşelăciune şi abuz în serviciu. Prin fapta sa, el ajută autorul înşelăciunii, prin acte de complicitate concomitentă sau anterioară, să înşele instituţia bancară, dar, în acelaşi timp, abuzează de funcţia sa, îndeplinind defectuos atribuţiile sale de serviciu, şi, prin aceasta, cauzează o pagubă sau o vătămare intereselor băncii. De asemenea, a fost exprimată şi opinia potrivit căreia fapta funcţionarului bancar respectiv reprezintă numai complicitate la infracţiunea de înşelăciune, deoarece în modalitatea în care se descrie că a acţionat în speţa din cauza prezentată acesta nu şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile de serviciu, ci doar a înlesnit inducerea în eroare a băncii de către beneficiarul creditului. Tot în sensul reţinerii numai a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, şi nu a infracţiunii de înşelăciune, au opinat: Judecătoria Bistriţa, Tribunalul Maramureş, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Brăila şi judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi judecătoriile Tecuci şi Galaţi, Tribunalul Bihor, Judecătoria Gheorgheni, Judecătoria Luduş, Judecătoria Odorheiu Secuiesc şi Tribunalul Caraş-Severin. Curtea de Apel Constanţa a arătat că, la nivelul instanţelor din circumscripţia sa, nu există jurisprudenţă referitoare la această problemă. A menţionat însă că, luând în discuţie la nivelul Secţiei penale din cadrul Curţii această problemă de drept, opinia majoritară a fost în sensul că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art. 297 din Codul penal, are un caracter subsidiar, abuzul săvârşit de un funcţionar public sau un alt funcţionar încadrându-se în dispoziţiile art. 297 din Codul penal, numai dacă acest abuz nu are o incriminare distinctă în Codul penal. În consecinţă, faţă de chestiunea de drept supusă analizei s-a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de înşelăciune, şi nu cele ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, raportat la particularităţile speţei, din care reiese că inculpatul avea cunoştinţă că documentele depuse pentru obţinerea creditului atestă date nereale şi, cu toate acestea, chiar a completat adeverinţa de venit pe numele persoanei solicitante a creditului cu date nereale şi a înaintat-o comisiei spre aprobare, creditul fiind astfel aprobat. Opinia minoritară a judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa a fost în sensul că sunt întrunite elementele constitutive ale ambelor infracţiuni comise în concurs real, având în vedere că inculpatul a urmărit atât îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor sale de serviciu, cât şi obţinerea de către persoana solicitantă a creditului, acordându-i sprijinul în acest sens prin întocmirea adeverinţei cu date nereale. Curtea de Apel Iaşi a comunicat faptul că la nivelul acestei instanţe, dar şi al Tribunalului Iaşi şi Tribunalului Vaslui nu a fost identificată jurisprudenţă în materie. Judecătorii Tribunalului Vaslui au opinat în sensul că inculpatul care, în calitate de lucrător bancar (ofiţer de credite), aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, încălcându-le pe acestea, a participat la întocmirea adeverinţei de venit pe numele persoanei solicitate a creditului, completând o parte din adeverinţă cu date nereale, şi, cunoscând că datele completate în adeverinţa de venit sunt nereale, a primit cererea de credit şi a înaintat-o comisiei spre aprobare, acţiune ce a avut drept urmare aprobarea creditului solicitat, producând băncii un prejudiciu, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de înşelăciune, dacă funcţionarii bancari care au aprobat creditul (comisia/comitetul de aprobare) nu au cunoscut caracterul nereal al acestor adeverinţe, fiind induşi în eroare, ori elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă funcţionarii bancari care au aprobat creditul (comisia/comitetul de aprobare) au cunoscut caracterul nereal al acestor adeverinţe şi au aprobat creditul, nefiind induşi în eroare cu prilejul luării acestei decizii. Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare şi judecătoriile arondate au arătat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această problemă de drept, ci doar dosare aflate pe rol, prin urmare, nu s-a format o jurisprudenţă la nivelul acestor instanţe. Curtea de Apel Timişoara a arătat că majoritatea magistraţilor au considerat că fapta din prezenta speţă întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la înşelăciune, iar magistraţii Tribunalului Timiş, în unanimitate, au ajuns la aceeaşi concluzie. În sens contrar, opinia magistraţilor Secţiei penale a Tribunalului Bacău a fost în sensul că inculpatul, care, în calitate de lucrător bancar (ofiţer de credite), în exercitarea atribuţiilor de serviciu, încălcând aceste atribuţii, a participat la întocmirea adeverinţei de venit pe numele persoanei solicitante a creditului, completând o parte din adeverinţă cu date nereale, şi cunoscând că datele completate în adeverinţa de venit sunt nereale, a primit cererea de credit şi a înaintat-o comisiei de aprobare, acţiune ce a avut ca urmare aprobarea creditului solicitat, producând băncii un prejudiciu, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de înşelăciune. În acelaşi sens s-au mai exprimat şi: Judecătoria Buhuşi, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Bistriţa-Năsăud (care a înaintat şi două sentinţe în acest sens), Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Olt, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Dolj, judecătoriile Drobeta Turnu-Severin, Balş, Topliţa, Târnăveni, Târgu Mureş, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Ploieşti. Într-o a treia opinie, magistraţii Curţii de Apel Cluj au arătat că nu este vorba de o chestiune de drept, ci de una de aplicare a legii penale la starea de fapt. Astfel, încadrarea juridică a faptei descrise în sesizare, respectiv completarea de către inculpat cu date nereale a adeverinţei de venit şi înaintarea ei, împreună cu restul documentaţiei, comisiei de aprobare a creditelor, provocând băncii un prejudiciu, este prevăzută de art. 322 din Codul penal, ca infracţiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, în concurs cu infracţiunea de înşelăciune prin mijloace frauduloase, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal, avându-se în vedere încadrarea stării de fapt în normele de incriminare menţionate, faptul că nu intra în atribuţiile de serviciu ale inculpatului completarea adeverinţei de venit, precum şi dispoziţiile mai favorabile referitoare la limitele de pedeapsă din noul Cod penal. De asemenea, Tribunalul Arad a transmis că, în urma analizei efectuate la nivelul Secţiei penale a acestei instanţe, dar şi a instanţelor din raza sa de competenţă, s-a ajuns la concluzia că problema supusă analizei este de fapt o solicitare cu privire la stabilirea modului de încadrare juridică a unei fapte determinate, şi nu o problemă de interpretare a unor dispoziţii legale. Curţile de apel Piteşti, Suceava şi Târgu Mureş au transmis că, la nivelul lor şi al instanţelor din circumscripţia proprie, nu au fost identificate hotărâri care să vizeze problema de drept invocată. IV.2. Jurisprudenţa instanţelor Din analiza răspunsurilor primite se constată că jurisprudenţa care să trateze problema pusă în discuţie este relativ redusă. Astfel: Curtea de Apel Alba a înaintat Decizia penală nr. 5/A/29 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.219/85/2008, nedefinitivă, hotărâre prin care s-a constatat, într-o cauză similară celei din prezenta speţă, că fapta constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Judecătoria Oneşti a comunicat Sentinţa penală nr. 229 din 18 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.410/270/2011, prin care s-a hotărât că o faptă
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.