CASE OF LEVA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 12444/05) depusă împotriva Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit articolului 34 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (“Convenția”), de doi cetățeni ai Republicii Moldova, dl Simion Leva și dl Octavian Leva („reclamanții”), la 23 martie 2005.

Reclamanții au fost reprezentați de dl A. Chiriac, avocat cu sediul la Strasbourg. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.

Reclamanții au susținut, în special, că au fost arestați în absența unei bănuieli rezonabile că ar fi comis o infracțiune, că nu au fost informați prompt despre motivele reținerii lor și că nu li s-au acordat timp și condiții pentru a-și pregăti apărarea.

La 11 ianuarie 2007, Președintele Secțiunii a Patra a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenție).

Reclamanții s-au născut în 1953 și, respectiv în 1981, și locuiesc în Sankt Petersburg și, respectiv în București.

Circumstanțele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 10 martie 1995, S.L. (primul reclamant) a fost numit director al S.A. Aroma, o companie de stat producătoare de alcool. Între 13 aprilie 2002 și 21 mai 2003, dînsul a lucrat în calitate de director al departamentului agro-industrial Moldova-Vin. În iunie 2003 fiul său O.L. (al doilea reclamant) a absolvit Academia de Studii Economice din Moldova și la 1 noiembrie 2003, el a fost angajat în calitate de economist la Vinis N.L.G. Acesta deține și o cotă de participație de 16,8% în compania respectivă.

Reclamanții sunt acuzați de organizarea, în perioada dintre 1 iunie 2000 și 1 noiembrie 2003, achiziționării de sticle de către S.A. Aroma, utilizînd serviciile companiilor Vinis N.L.G. și Dimplox S.R.L., în loc să le cumpere direct de la producător, astfel prejudiciind interesele companiei de stat. Profiturile realizate au fost ulterior direcționte spre Aroma-Floris S, o companie privată înregistrată în Letonia, în care S.L. deținea o cotă de participație de 22%. Asociatul său, A.F., deținea o cotă de participație de 23% și a fost de asemenea reținut și învinuit de coautorat la infracțiune.

Conform reclamanților, fapt care nu a fost contestat de Guvern, Vinis N.L.G. este proprietarul renumitelor sticle înregistrate cu marca Barza Neagră și Djin, care sunt utilizate pentru coniac de către diverse companii, inclusiv de S.A. Aroma. Sticlele sunt produse de către fabrica de sticlă din Chișinău pe baza contractelor cu Vinis N.L.G. Fabrica de sticlă nu a putut vinde nimănui astfel de sticle fără consimțămîntul deținătorului sticlelor înregistrate - Vinis N.L.G.

Reținerea lui S.L.

În dimineața zilei de 5 noiembrie 2004, la aproximativ ora 10 dimineața, S.L. pleca la serviciu, cînd doi bărbați mascați s-au apropiat de el și l-au apucat de mîini. Un al treilea bărbat s-a prezentat ca ofițer al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției („CCCEC”) și i-a înmînat lui S.L. o citație pentru prezentarea la CCCEC. Un al patrulea bărbat a filmat evenimentul. Secvențe ale filmului au fost ulterior difuzate la postul național de televiziune. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost arestat la ora 12:20.

S.L. a fost urcat forțat într-o mașină și condus la CCCEC, unde se pretinde că ar fi fost informat că are nevoie de un avocat și că reținerea sa a fost ordonată de înalta conducere din Moldova. Deoarece nu avea agenda sa, S.L. nu și-a putut telefona avocatul. În pofida insistenței sale de a fi asistat de propriul avocat, cererea acestuia a fost respinsă și i s-au oferit serviciile unui avocat numit de ofițerul de urmărire penală.

Ulterior, S.L. a fost informat că este acuzat de sustrageri în proporții mari. El a fost recunoscut în mod oficial în calitate de bănuit în aceeași zi și a fost plasat în Izolatorul de detenție preventivă al CCCEC. Cauza penală nr. 2004036575 a fost unica la care s-a făcut referință în procesul-verbal cu privire la reținerea lui S.L.

La 5 noiembrie 2004, automobilul lui O.L. a fost oprit de persoane mascate la aproximativ aceeași oră la care tatăl său era reținut. O.L. a fost urcat forțat într-un automobil și condus la CCCEC. Cererea acestuia de a se prezenta la CCCEC în temeiul citației care tocmai îi fusese înmînată (și care nu indica ora la care trebuia să se prezinte la CCCEC) a fost ignorată. Evenimentul a fost filmat. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost reținut la ora 16:20.

La sediul CCCEC, dînsul a fost informat că avea nevoie de un avocat. El și-a sunat un coleg și l-a rugat să îi telefoneze avocatului său. Atunci cînd avocatul a ajuns la sediul CCCEC, ei nu au avut posibilitatea să discute în mod confidențial și au fost nevoiți să discute în biroul ofițerului de urmărire penală, în prezența ofițerului și a unei persoane mascate.

După ce a depus declarații, O.L. a fost recunoscut oficial în calitate de bănuit și plasat în Izolatorul de detenție preventivă al CCCEC.

Toate întîlnirile sale ulterioare cu avocatul, petrecute la sediul CCCEC, s-au desfășurat în camera pentru întrevederi, unde aceștia erau despărțiți prin paravanul din sticlă, nu puteau lucra în mod corespunzător cu documentele și unde exista riscul de a fi ascultați de ofițerii CCCEC.

Procesele-verbale ale reținerii fiecărui reclamant au reprodus,

Procedura privind detenția reclamanților

Ambii reclamanți au contestat în instanță procesele-verbale ale reținerii lor ca neîntemeiate. Ei au afirmat că nu au fost identificați de nici un martor ocular în calitate autori ai comiterii vreunei infracțiuni. Acuzarea a solicitat cercetarea deținuților în stare de arest. Ea s-a bazat pe materialele adunate în cadrul cauzei penale nr. 2004036575 cu privire la ambii reclamanți, conform cărora aceștia erau bănuiți că ar fi comis sustrageri în proporții mari de la o companie proprietate de stat, pe care S.L. a administrat-o pînă în 2003.

La 8 noiembrie 2004, judecătorul de instrucție al Judecătoriei sectorului Buiucani a adoptat două încheieri, prin care a respins cererea procurorului de a cerceta reclamanții în stare de arest. Instanța a constatat că, deși reclamanții erau bănuiți de comiterea unei infracțiuni deosebit de grave și procedura a fost inițiată în conformitate cu legea, în nici unul dintre cele două dosare nu a fost prezentată vreo probă cu privire la pretinsul pericol al eschivării de la urmărirea penală sau al comiterii de către reclamanți a altor infracțiuni. În instanță nu a fost depusă nici o declarație a martorilor oculari, care ar fi identificat reclamanții în calitate de autori ai unei infracțiuni. În plus, aceștia aveau familii și reședința permanentă în Chișinău, iar S.L. era grav bolnav și necesita îngrijire medicală permanentă.

De asemenea, instanța a constatat că acuzarea a prezentat materiale incomplete adunate în cadrul cauzei penale nr. 2003035083 și, că ultima nu a fost conexată cu cauza penală nr. 2004036575, care a constituit baza cererii procurorului.

Instanța nu a dispus limitarea libertății de mișcare a reclamanților și ei au fost eliberați imediat. S.L. a fost supus unei operații chirurgicale la 9 noiembrie 2004, părăsind spitalul în aceeași zi.

La 8 noiembrie 2004, acuzarea a înaintat recurs, invocînd,

La 10 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a admis recursul acuzării și a casat decizia instanței inferioare în privința lui S.L., dispunînd cercetarea în stare de arest pe un termen de zece zile. Această decizie era definitivă. La 12 noiembrie 2004, aceeași instanță a adoptat o decizie similară în privința lui O.L.

Instanța a prezentat motive similare pentru cercetarea fiecărui reclamant în stare de arest preventiv, și anume:

Instanța a adăugat că judecătorul de instrucție ar fi trebuit să se abțină de la examinarea cauzei lui S.L., pe care el anterior l-a reprezentat într-o cauză penală. Decizia respectivă era definitivă.

Procedura cu privire la extrădarea reclamanților în Moldova

La 9 noiembrie 2004, reclamanții și A.F. au părăsit țara. S.L. a plecat în Rusia, unde acesta a solicitat și a obținut azil, primind cetățenia rusă la 15 februarie 2006. O.L. a plecat în România și A.F. a plecat în Letonia. La 12 noiembrie 2004, reclamanților au fost puși sub învinuire.

La 13 septembrie 2005, autoritățile moldovene au solicitat autorităților române competente extrădarea lui O.L. Solicitînd explicații și documente suplimentare de la autoritățile moldovene, la 15 noiembrie 2005, Curtea de Apel București a respins cererea respectivă. Instanța a constatat că documentele prezentate de Procuratura Generală a Republicii Moldova nu au demonstrat vinovăția lui O.L. în comiterea unei infracțiuni. Materialale cauzei au indicat că alte două persoane, inclusiv tatăl lui O.L., au fost învinuiți de comiterea sustragerilor. De asemenea, din documentele puse la dispoziția sa, instanța a constatat că în timpul urmăririi penale și pînă în iunie 2003, O.L. a fost student și nu a deținut o funcție managerială în vreuna dintre companiile menționate în dosarul penal. După cum a fost confirmat de autoritățile moldovenești, O.L. nu avea dreptul de a semna documente în numele companiei Vinis N.L.G., ceea ce contrazicea în mod direct afirmația procurorilor moldoveni că acesta ar fi fost directorul companiei respective în 2002. Nu a fost depusă nici o probă în instanță precum că O.L. a partcipat într-un oarecare mod la pretinsa comitere a infracțiunii.

La 9 decembrie 2005, Curtea Supremă de Justiție a României a menținut decizia instanței inferioare. Instanța a accentuat că materialele prezentate îl indicau pe O.L. în calitate de complice, fără a oferi detalii, dar se refereau în primul rînd la tatăl acestuia.

La o dată necunoscută, autoritățile moldovenești au solicitat autorităților ruse competente extrădarea lui S.L. La 21 martie 2006, autoritățile ruse au răspuns că ele nu îl puteau extrăda pe S.L., deoarece dînsul era cetățean al Federației Ruse.

Conform Guvernului reclamat, la 28 noiembrie 2006, urmărirea penală în privința reclamanților a fost suspendată, din cauza imposibilității de a astabili locul de aflare al acestora și din cauza imposibilității terminării urmăririi penale în absența reclamanților.

Într-o scrisoare datată cu 21 martie 2007, CCCEC a notificat Agentul Guvernamental că reclamanții au fost informați cu privire la acuzațiile ce li se aduc în cadrul cauzei penale nr. 2004036575. Ținînd cont de faptul că celelalte două cauze penale nu au fost pornite în privința reclamanților personal, ci în privința „persoanelor cu putere de decizie” din cadrul S.A. Aroma, nu a fost necesară informarea reclamanților despre cauzele penale respective. Într-o scrisoare adresată Agentului Guvernamental în aprilie 2007, Procuratura Generală a declarat că reclamanții au fost informați cu privire la obiectul cauzei penale nr. 2004036575. Aceștia nu au fost informați cu privire la celelalte două cauze penale, deoarece conform legii, trebuia informată doar persoana sau autoritatea care a depus sesizarea în sensul începerii urmăririi penale.

Legislația națională pertinentă a fost stabilită în

În plus, articolul 166 din Codul de procedură penală prevede următoarele:

Reclamanții s-au plîns în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție că au fost privați ilegal de libertate.

De asemenea, aceștia s-au plîns în temeiul articolului 5 § 2 din Convenție că nu au fost informați prompt cu privire la motivele reținerii lor.

De asemenea, reclamanții s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că instanțele nu au examinat esența faptelor înainte de a dispune cercetarea lor în stare de arest preventiv, odată ce acestea nu au ținut cont de existența altor două cauze penale pornite în privința lor.

Reclamanții s-au plîns în continuare în temeiul articolului 6 § 3 din Convenție că în Izolatorul de detenție preventivă al CCCEC nu existau condiții corespunzătoare pentru întrevederi confidențiale cu avocații lor. S.L. s-a plîns în temeiul aceluiași articol că nu i s-a permis să fie reprezentat de un avocat pe care l-a ales la 5 noiembrie 2004. Partea pertinentă a articolului 6 prevede următoarele:

În final, reclamanții s-au plîns în temeiul articolului 13 din Convenție de inexistența remediilor împotriva deciziilor ilegale.

Reclamanții s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1 că instanțele nu le-au examinat cauza în detaliu înainte de a decide asupra aplicării arestării preventive. Curtea consideră că articolul 6 nu a fost aplicabil ședinței respective, deoarece se referea exclusiv la detenția preventivă a reclamanților și nu la fondul acuzațiilor ce li s-au adus. Rezultă că această plăngere este incompatibilă

Curtea notează că în cererea lor inițială reclamanții s-au plîns de încălcarea drepturilor lor garantate de articolul 6 § 3 din Convenție. Totuși, Curtea a considerat că această plîngere, referitoare la pretinsa imposibilitate de a avea întrevederi confidențiale cu avocatul reclamanților pentru a discuta aspectele legate de arestarea preventivă, urma a fi examinată de Curte mai degrabă în conformitate cu articolul 5 § 4 din Convenție. Respectiv, părțile au fost rugate să-și prezinte comentariile în contextul articolului 5 §

Curtea consideră că plîngerile reclamanților în temeiul articolului 5 §§

Argumentele reclamanților

Reclamanții s-au plîns despre reținerea lor ilegală, contrar legislației naționale. În special, unicul motiv pentru reținerea lor la 5 noiembrie 2004, menționat de către ofițerul care a înfăptuit reținerea în procesul-verbal al ședinței a fost că „martorii oculari au indicat direct ca [fiecare reclamant] a săvîrșit infracțiunea prevăzută de articolul 195 alin. 2 din Codul penal”. Totuși, așa cum s-a stabilit de către judecătorul de instrucție (a se vedea paragraful 20

Mai mult, reclamanții au fost reținuți în absența unei bănuieli rezonabile că ar fi comis infracțiunea. Procesul reprezenta o persecuție, ca formă de răzbunare pentru insistența depusă în sensul executării unei hotărîri definitive în valoare de peste 885,000 dolari SUA pronunțată împotriva SA Aroma și în favoarea Aroma Floris, aflată parțial în proprietatea lui S.L. și a lui A.F. O cerere în privința acestei cauze a fost depusă la Curtea de la Strasbourg. Urmărirea penală a fost reluată la scurt timp după publicarea unui articol în ziarul Timpul la 8 octombrie 2004, acuzînd autoritățile de neexecutarea intenționată a hotărîrii, pentru că debitorul, SA Aroma, ar fi prezentat interes de afaceri fiului Președintelui țării. De asemenea, acel articol informa publicul despre cererea nr. 25058/04, introdusă la Curte. În septembrie 2008, după comunicarea cererii Guvernului Republicii Moldova, respectivei companii i s-a plătit întreaga sumă a datoriei restante și cauza a fost soluționată pe calea reglementării amiabile cu Guvernul (a se vedea

În final, reclamanții au susținut că fiecare dintre ei a fost deținut contrar legii, pentru o perioadă de peste șaptezeci și două de ore anterior eliberării acestora la 8 noiembrie 2004.

Argumentele Guvernului

Guvernul a susținut că la momentul reținerii reclamanților autoritățile de investigare aveau o bănuială rezonabilă că aceștia au comis o infracțiune, fapt probat prin materialele ample din cele trei cauze penale, două dintre care au fost conexate în februarie 2005.

În ceea ce privește argumentul reclamanților că nu exista nici o declarație a martorilor oculari în dosarul cauzei penale nr. 2004036575, care ar confirma încheierea judecătorului de instrucție prin care s-a dispus reținerea lor, Guvernul a susținut că asemenea declarații ale martorilor oculari puteau fi găsite în dosarul intentat pe baza cauzelor penale nr. 2003035083 și nr. 2003035115. Luînd în considerație faptul că acestea erau numeroase și voluminoase, era imposibilă notarea tuturor acestora în porțiunea mică de pe pagina rezervată motivelor reținerii din procesul-verbal al reținerii reclamanților. Mai mult, infracțiunea fiind una economică, documentele probatorii erau la fel de importante.

Contrar declarațiilor reclamanților, autoritățile ruse și române nu i-au găsit nevinovați, dar au refuzat extrădarea doar din cauza lipsei informațiilor suficiente. Mai mult, S.L. s-a eschivat intenționat în Federația Rusă, știind că, în calitate de cetățean al acestei țări, nu putea fi extrădat.

Potrivit Guvernului, reclamanții au fost arestați la 5 noiembrie 2004 la ora 12:20 și respectiv la 16:20 și au fost aduși în fața judecătorului de instrucție în termen de șaptezeci și două de ore, după cum este prevăzut de legislația națională.

Curtea reiterează că „caracterul „rezonabil” al unei bănuieli pe care trebuie să se bazeze o reținere constituie o parte esențială a garanției împotriva reținerii și detenției arbitrare prevăzute în articolul 5 § 1

De asemenea, Curtea reiterează că, în cazul privării de libertate, este deosebit de important ca principiul general al certitudinii legale să fie respectat. Prin urmare, este esențială definirea clară în legislația națională a condițiilor privării de libertate, precum și ca legea însăși să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încît să corespundă standardului de „legalitate” stabilit de Convenție, un standard care presupune ca legea în cauză să fie suficient de exactă pentru a permite persoanei – cu sfaturi adecvate, în caz de necesitate – să prevadă, la un nivel rezonabil în circumstanțele respective, consecințele pe care le-ar putea genera o anumită acțiune (a se vedea

Curtea notează că în temeiul articolului 166 din Codul de procedură penală („CPP”), o persoană bănuită de comiterea unei infracțiuni poate fi reținută doar în anumite circumstanțe, în special dacă există temeiuri pentru reținere. Unul dintre temeiurile reținerii este „dacă martorul ocular, inclusiv victima, indică direct că anume această persoană a săvîrșit infracțiunea” (a se vedea paragraful 34

Curtea remarcă afirmația Guvernului, conform căreia declarațiile martorilor oculari sunt prezente în celelalte două cauze penale și erau prea numeroase pentru a fi menționate în procesul-verbal al reținerii. Curtea este de acord că ar putea fi imposibilă includerea detaliilor complete privind martorii oculari sau declarațiile acestora în spațiul limitat rezervat în procesul-verbal cu privire la reținere. Totuși, nu au existat impedimente pentru ca ofițerul de urmărire penală să prezinte declarațiile pertinente judecătorului de instrucție la ședința din 8 noiembrie 2004. Într-adevăr, examinînd partea materialelor din cauza penală nr. 2003035083, prezentată de ofițerul de urmărire penală suplimentar principalei cauze penale în curs de examinare (nr. 2004036575), instanța nu a găsit nici o declarație a martorilor nici în acel dosar (a se vedea paragrafele 20 și 21

Guvernul a susținut, de asemenea, că, în orice caz, tipul de infracțiune de a cărei comitere erau bănuiți reclamanții, suplimentar declarațiilor martorilor, necesita și documente probatorii, și că asemenea probe au fost prezentate judecătorului de instrucție. În scopul verificării corespunderii cu legislația națională, Curtea nu trebuie să determine existența și întinderea acestor probe suplimentare. Ea notează că, deși probe suplimentare ar fi putut exista și constitui temei legitim pentru luarea măsurilor preventive (a se vedea, de exemplu, articolul 176 din CPP, citat în paragraful 34

Rezultă că reținerea reclamanților la 5 noiembrie 2004 pe motiv că martorii oculari i-au identificat în calitate de autori ai infracțiunii era contrară legislației naționale. Respectiv, s-a produs o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție.

În contextul acestei constatări, Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată a plîngerii în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție privind respectarea termenului de șaptezeci și două de ore pentru reținerea reclamanților, dat fiind faptul că întreaga perioadă a reținerii acestora a fost contrară prevederii respective.

Reclamanții s-au plîns că nu au fost informați prompt despre toate acuzațiile ce li se aduc. În special, ei au fost inițial informați despre cauza penală nr. 2004036575 și numai ulterior au aflat despre celelalte două cauze penale în privința lor (nr. 2003035083 și 2003035115).

Guvernul a afirmat că reclamanții au fost informați despre principalele probe și acuzații din cadrul celor trei cauze penale de la început.

Curtea notează că CCCEC, care a cercetat pretinsele infracțiuni, împreună cu Procuratura Generală au răspuns Agentului Guvernamental că reclamanții nu au fost informați despre cele două cauze penale (a se vedea paragraful 32

De asemenea, Curtea notează că ofițerii de urmărire penală ai CCCEC au decis că erau necesare investigații separate, astfel confirmînd că în opinia lor obiectul și/sau probele acumulate erau suficient de distincte pentru a justifica examinarea lor separată. Aceasta, în schimb, relevă faptul că era necesar ca reclamanții să cunoască și matreialele din celelalte două cauze declanșate în privința lor.

Guvernul a susținut că nu era necesară informarea reclamanților despre cele două cauze suplimentare, dat fiind faptul că ultima a fost pornită pentru investigarea unei infracțiuni bănuite și doar ulterior s-a constatat că acestea conțineau materiale care probau vinovăția reclamanților. Totuși, Curtea notează că deja la 8 noiembrie 2004, procurorul a considerat necesară prezentarea judecătorului de instrucție a materialelor din una dintre celelalte două cauze și în aceeași zi s-a referit la materialele din cealaltă cauză în recursul său. Reiese că acele materiale se refereau suficient de mult la reclamanți și, ținînd cont de faptul că ele ar fi putut servi ca bază pentru detenția acestora, reclamanții ar fi trebuit să dispună de un minim de informație cu privire la cele două cauze suplimentare.

În final, Curtea notează că reclamanții au aflat indirect despre noile acuzații aduse împotriva lor, din diverse decizii și recursuri și după trei zile de detenție. Dînșii au fost informați în mod oficial cu privire la noile acuzații suplimentare chiar încă și mai tîrziu, la o dată necunoscută.

Avînd în vedere întîrzierea cu care reclamanții au fost informați despre două cauze penale suplimentare în privința lor și despre faptul că ofițerii de urmărire penală și procurorii s-au bazat în mod expres pe respectivele materiale suplimentare în solicitarea detenției reclamanților în arest preventiv, Curtea hotărăște că autoritățile nu și-au îndeplinit obligațiile ce decurg din articolul 5 § 2 din Convenție. Prin urmare, s-a produs o încălcare a prevederii respective.

Reclamanții s-au plîns că nu li s-a permis să se întîlnească în mod confidențial cu avocații lor, dat fiind faptul că dînșii trebuiau să poarte discuțiile direct în biroul ofițerului de urmărire penală în prezența acestuia și a unei persoane de gardă care era mascată. Și O.L. s-a întîlnit cu avocatul său într-o încăpere în care aceștia erau separați printr-un paravan din sticlă și unde erau nevoiți să strige pentru a se auzi între ei. Prin urmare, nu a existat confidențialitate în comunicarea dintre avocat și client. Reclamanții au depus plîngerea inițială în temeiul articolului 6 § 3 din Convenție, dar în observațiile lor ulterioare s-au referit la aceasta în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție.

S.L. s-a plîns și că i s-a refuzat să își contacteze avocatul pe care l-a ales, acesta fiind înlocuit cu un avocat din oficiu în care dînsul nu avea încredere.

Guvernul a afirmat că fiecare reclamant s-a întîlnit cu avocatul său în biroul ofițerului de urmărire penală și că pe durata respectivă toate celelalte persoane au părăsit biroul pentru a asigura confidențialitatea întrevederii. Mai mult, reclamanții nu s-au plîns de lipsa confidențialității, ceea ce demonstrează că aceasta nu a fost încălcată. S.L. a avut o întîlnire în camera separată prin paravanul din sticlă, iar O.L. s-a întîlnit cu avocatul său doar în biroul ofițerului de urmărire penală.

Guvernul a afirmat că, din motive de securitate, la CCCEC telefonul mobil al lui S.L. a fost sechestrat. Din acest motiv, i s-a oferit un alt telefon mobil pentru a-și contacta avocatul, însă dînsul nu își putea aminti numele și numărul de telefon. Prin urmare, pentru a asigura respectarea drepturilor sale, a fost invitat un avocat din oficiu. Mai mult, nici o plîngere nu a fost făcută ofițerului de urmărire penală în privința refuzului de i se permite avocatului ales de S.L. să-l reprezinte.

Referitor la plîngerea lui S.L. în temeiul articolului 5 § 4 în privința paravanului din sticlă din Izolatorul de detenție preventivă al CCCEC, Curtea reiterează că ea a constatat deja încălcări în ceea ce privește plîngeri similare în cauze precum

Curtea notează, totuși, că O.L. nu a contrazis afirmația Guvernului că dînsul nu a avut întîlniri cu avocatul său în camera cu paravanul din sticlă. Respectiv, Curtea nu constată o încălcare a articolului 5 § 4 în privința acestei plîngeri în cazul lui O.L.

De asemenea, Curtea notează că părțile nu sunt de acord cu privire la faptul că ofițerul de urmărire penală și persoana care era de pază au părăsit biroul pentru a permite discuțiile confidențiale dintre fiecare reclamant și avocatul său. Dat fiind faptul că nu dispune de probe pentru a verifica afirmația reclamanților în această privință, precum și faptul că lipsește o plîngere oficială depusă la autoritățile naționale, ea constată că nu s-a stabilit producerea unei imixtiuni în confidențialitatea întîlnirilor. Respectiv, din acest punct de vedere nu s-a produs o încălcare a articolului 5 § 4.

În cele din urmă, referitor la plîngerea lui S.L. că inițial nu i s-a permis să fie reprezentat de un avocat ales de el, Curtea notează că dînsul a fost de fapt asistat de un avocat din oficiu, avînd în vedere imposibilitatea acestuia de a-și aminti numărul de telefon al avocatului său. Mai mult, la momentul respectiv el nu a informat ofițerul de urmărire penală despre existența vreunui motiv pentru a nu avea încredere în avocatul numit din oficiu și nici nu a solicitat localizarea avocatului său de către o altă persoană, precum a făcut fiul său (a se vedea paragraful 15

În sfîrșit, reclamanții s-au plîns că nu au dispus de remedii eficiente în privința plîngerilor lor în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție. Ei s-au referit la două plîngeri depuse de A.F. la procuratură, care au rămas fără un răspuns corespunzător.

Guvernul nu a fost de acord și a notat că A.F. nu este unul dintre reclamanți, care nu puteau să se bazeze decît pe propriile plîngeri.

Curtea notează că reclamanții au avut dreptul de a contesta reținerea lor în instanță și că dînșii au făcut-o, redobîndindu-și chiar libertatea conform hotărîrii primei instanțe. Deși instanța superioară a anulat hotărîrea respectivă și a dispus cercetarea lor în stare de arest, aceasta nu înseamnă că remediile aflate la dispoziția lor au fost ineficiente doar pentru că decizia nu a fost în favoarea lor.

În consecință, Curtea constată că în prezenta cauză nu a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție.

Articolul 41 din Convenție prevede:

Reclamanții au pretins 15,000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul cauzat acestora și reputației lor profesionale în urma detenției lor ilegale.

Guvernul a considerat pretențiile reclamanților drept neîntemeiate și exagerate în comparație cu alte cauze similare.

Luînd în considerație încălcările constatate

Reclamanții nu au depus o cerere pentru costuri și cheltuieli.

Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata limită a dobînzii Băncii Centrale Europene, căreia urmează să i se adauge trei procente.